— Ești atât de deștept, dragule. Ai obținut acces la vilă, companie și conturi. În curând vom muta totul prin firmele-fantomă ale furnizorilor și vom pleca.
A urmat vocea lui Andrei.
Aceeași voce care îmi promisese cândva iubire în fața tatălui meu.
— Elena va crede orice. Este obsedată de mine. Bătrânul ei tată slăbește. Am copiat deja datele esențiale ale clienților. După ce termin, o scot complet din viața mea.
Înregistrarea s-a oprit.
Cafeneaua părea să se micșoreze.
Andrei a devenit alb la față.
Ploaia continua să bată în geam.
Am împins un dosar spre el.
Înăuntru se aflau capturi de ecran, transferuri bancare, registre ale furnizorilor, conversații și copii ale instrucțiunilor transmise din conturile despre care crezuse că nu vor fi niciodată descoperite.
L-a deschis cu mâinile tremurânde.
— Cinci ani, am spus. Cinci ani te-am apărat. Am apărat-o pe mama ta. Credeam că ești ambițios, nu corupt. Credeam că ești aspru pe dinafară, nu putred în interior.
— Elena—
— Nu.
Gura i s-a închis.
— Divorțul a fost civil. Asta nu este. O copie a dosarului a ajuns la avocații mei. Alta a fost transmisă autorităților competente. De acum înainte, avocații mei vor vorbi în locul meu.
S-a ridicat atât de repede, încât scaunul a lovit peretele.
Un cuplu de lângă fereastră s-a întors spre noi.
— Chiar ai face asta? m-a întrebat.
Mi-am luat umbrela și am lăsat o bancnotă lângă cafeaua neatinsă.
— Tu ai făcut-o deja.
Mă privea ca pe cineva pe care nu-l mai recunoștea.
Poate chiar devenisem altcineva.
Sau poate cunoscuse întotdeauna doar versiunea mea care îl iubea suficient de mult încât să tacă.
Am ieșit în ploaie.
Apa rece mi-a atins fața când am urcat pe trotuar, dar pentru prima dată după ani întregi m-am simțit curată.
O săptămână mai târziu, Cătălina a dus războiul în public.
Era opt dimineața când piața din fața companiei s-a umplut de gălăgie.
Soarele era puternic. Angajații treceau prin porțile de acces cu pahare de cafea, genți și ecusoane, când strigătele au început afară.
Din biroul meu de la ultimul etaj am urmărit imaginile de pe camerele de supraveghere.
Cătălina stătea în fața unei mulțimi formate din rudele familiei Ionescu. Ținea într-o mână un megafon ieftin, iar în cealaltă un afiș. Părul îi era mai dezordonat decât de obicei. Perlele dispăruseră. În spatele ei, oamenii purtau pancarte în care acuzau compania Popescu că distruge familii și fură locuri de muncă oneste.
Trecătorii încetineau.
Telefoanele se ridicau.
Un curier își oprise bicicleta lângă bordură.
Leon m-a sunat din hol.
— Doamna Popescu, chemăm poliția?
Am văzut-o pe Cătălina arătând spre clădire cu indignare teatrală.
— Încă nu.
A urmat o pauză.
— Încă nu?
— Deschideți ușile principale. Invitați-i înăuntru. Oferiți-le apă și ceai. Dacă Cătălina vrea o audiență, să i-o dăm.
Când am ajuns în hol, familia Ionescu ocupase zona de așteptare.
Se așezaseră pe canapelele de piele de sub ecranul uriaș unde, în mod normal, afișam rezultatele trimestriale și proiectele caritabile. Câțiva angajați stăteau de-a lungul pereților. Vizitatorii se adunaseră lângă recepție. Agenții de securitate păstrau un cordon discret.
Cătălina m-a văzut și s-a repezit spre mine.
— Prințesă crudă ce ești! a strigat. Familia noastră a muncit ani întregi pentru compania ta, iar tu ne-ai aruncat afară fără nimic pentru că nu ai fost capabilă să-ți păstrezi soțul!
Am lăsat-o să vorbească.
Asta era important.
Oameni ca ea aveau nevoie de frânghia împletită chiar din propriile cuvinte.
A strigat despre loialitate. Sacrificiu. Familie. Discriminare de clasă. Despre o fostă soție geloasă și un tată bogat, fără inimă.
Cu cât vorbea mai tare, cu atât holul devenea mai liniștit.
Când, în sfârșit, s-a oprit să respire, am atins microfonul prins de sacou.
— Spui că familia ta a muncit din greu pentru această companie, am spus. Atunci, fiindcă sunteți cu toții aici, să discutăm deschis despre această muncă.
Artur se afla lângă pupitrul de prezentare.
I-am făcut un semn.
Ecranul s-a luminat.
A apărut un contract scanat.
Semnătura lui Ștefan Ionescu se afla în partea de jos.
— Acesta este un contract aprobat de fostul director al departamentului de contracte, Ștefan Ionescu. Prețurile trecute sunt de aproape trei ori mai mari decât cele de pe piață.
A apărut următorul diapozitiv.
Un extras bancar.
— Diferența a fost transferată printr-o entitate externă legată de Simona Ionescu, fosta șefă a contabilității.
Un murmur a trecut prin angajați.
Simona, aflată în partea din spate a mulțimii, a început să plângă.
Am apăsat din nou.
— Iată trei firme de furnizori înregistrate pe numele lui Victor Ionescu. Fără birouri. Fără angajați cu normă întreagă. Fără dovezi că serviciile trecute în facturi au fost efectuate. Și totuși, aceste firme au primit plăți lunare de la compania Popescu timp de ani întregi.
Chipul Cătălinei a devenit cenușiu.
Megafonul i-a scăpat din mână și a lovit marmura cu un sunet gol.
Mi-am păstrat vocea calmă.
— Familia ta nu și-a rupt spatele pentru această companie. Mii de angajați onești au făcut asta. Familia ta a luat de la ei.