Radu și-a îndreptat umerii.
Acum se simțea învingător.
Avea impresia că, în sfârșit, își demonstrase caracterul, că își pusese soția la locul ei, își salvase capitalul și se purtase ca un „bărbat adevărat”.
— Ai auzit? i-a spus el Sorinei. Mama vorbește foarte rezonabil. Dacă nu-ți convine ceva, știi ce ai de făcut. Dar banii rămân la mama. Nu mai este nimic de discutat. Vacanța o vom petrece la casa de la țară. Măcar vei ajuta la renovare. Poate vei contribui și tu cu ceva, dacă financiar nu ești în stare.
Sorina l-a privit mult timp.
În ochii ei nu mai rămăsese nimic.
Nici iubire, nici speranță, nici măcar durere.
Doar o înțelegere rece și precisă, ca și cum un chirurg ar fi separat, în sfârșit, iluziile de realitate.
În fața ei nu mai era soțul.
Era doar un om slab, incapabil să-și trădeze familia fără sprijinul mamei sale.
— Să contribui? a întrebat ea aproape în șoaptă. Să muncesc la renovarea casei dumneavoastră, plătită din banii luați de la copiii mei?
— Nimeni n-a luat nimic! Banii sunt protejați! a țipat aproape Doina, simțind că discuția îi scapă de sub control. Și nu-ți permit să vorbești cu mine pe tonul acesta! Aici nu ești nimeni. O fată săracă pe care am primit-o cândva în familie!
Acelea au fost cuvintele care au tras ultima linie.
După ele, nu mai exista întoarcere.
Sorina a simțit cum un val rece îi străbate corpul și spală frica, politețea învățată, dorința de a se explica și chiar ultimele rămășițe de milă.
— Deci sunt săracă? a rostit ea rar.
Degetele îi strângeau atât de tare marginea mesei, încât articulațiile i se albiseră.
Apoi tremurul a dispărut brusc.
În mintea ei se instalase o claritate uimitoare.
Era senzația aceea dintr-o dimineață geroasă, când aerul este atât de curat și de transparent, încât pare să taie plămânii.
Sorina s-a îndreptat.
Iar lui Radu i s-a părut, fără să știe de ce, că soția lui devenise mai înaltă.
Nu mai stătea cocoșată. Nu mai încerca să-i prindă privirea. Nu mai aștepta ca el să-și revină.
În fața lui se afla o femeie cu totul necunoscută: concentrată, calmă și atât de indiferentă la părerea lui, încât această liniște îl speria mai tare decât orice țipăt.
— Bine, a spus ea egal. Atunci să vedem cine este cu adevărat sărac aici. Eu sunt „fata fără avere” care plătește ipoteca acestui apartament, pentru că salariul tău, Radu, abia ajunge pentru combustibil și întreținerea mașinii. Eu sunt femeia care cumpără mâncare, plătește facturile și îmbracă acești copii, în timp ce tu te prefaci că ești un mare investitor și finanțezi dorințele mamei tale. În seara asta mi-ați făcut un mare serviciu. M-ați ajutat să înțeleg totul. Vă mulțumesc.
Doina își deschisese deja gura ca să răspundă, însă Sorina nici măcar nu s-a întors spre ea.
Pur și simplu a ridicat mâna.
— Tăceți, a spus ea încet.
Tonul fusese atât de hotărât, încât soacra chiar s-a oprit.
— Nu am terminat. Numiti asta familie? Vă înșelați. Este parazitism. Dumneavoastră, Doina, v-ați ținut fiul lângă dumneavoastră atât de mulți ani, încât un bărbat adult a ajuns să fie doar o extensie a voinței materne. Iar tu, Radu, ai acceptat cu bună știință, pentru că îți este comod. Nu trebuie să răspunzi pentru propriile decizii. Nu trebuie să fii soț și tată. Poți să te numești investitor, să faci totul după indicațiile mamei și să te mândrești cu tine.
Sorina s-a întors brusc și a plecat spre dormitor.
Pașii îi răsunau puternic pe holul îngust.
Pe pat se afla încă valiza.
Cu puțin timp înainte, fusese simbolul călătoriei și al unui nou început după un an greu.
Acum devenise simbolul unei alte realități.
Un mijloc de salvare.
Sorina nu a scos nimic din ea. Dimpotrivă, a deschis dulapul și a început să adauge rapid lucrurile esențiale: actele, încărcătoarele, laptopul și alte obiecte de care avea nevoie.
După câteva secunde, Radu a intrat în fugă în cameră.
Fața îi era acoperită de pete roșii.
Privirea îi alerga dintr-o parte în alta.
Acum se speriase cu adevărat.
Nu de formă și nu pentru a-i face pe plac mamei.
Cu adevărat.
Pentru că Sorina nu plângea și nu țipa.
Se pregătea în tăcere să plece.
— Ce faci? a șuierat el și a prins-o de cot. Unde te duci în toiul nopții? Ai înnebunit? Pune actele la loc! Nu pleci nicăieri!
Sorina și-a smuls brațul, ca și cum atingerea lui ar fi devenit fizic insuportabilă.
— Mă duc acolo unde nu veți fi nici tu, nici mama ta, a răspuns ea calm, închizând geanta cu documente. Îi iau pe copii și merg la mama mea. Tu poți rămâne aici să te bucuri de minunatul climat investițional. Cumpără garaje, repară acoperișuri, investește în orice vrei. Dar de acum înainte, fără banii mei.
— Nu ai dreptul! Vocea lui Radu s-a ridicat aproape până la țipăt.
S-a așezat în dreptul ușii, încercând să-i blocheze drumul.
— Sunt și copiii mei! Îți interzic să-i iei de aici! Și apartamentul acesta este și al meu…