— Apartamentul este cumpărat prin credit, iar eu sunt principalul împrumutat, l-a întrerupt Sorina. Toate plățile importante le fac eu. Documentele bancare vor demonstra asta. Mâine depun cererea de divorț, de partaj și de pensie alimentară. Voi solicita o sumă fixă, pentru că nu mai am de gând să cred poveștile tale despre salariul „gri”. Ție îți plac atât de mult calculele financiare? Atunci vom calcula. De data aceasta oficial, prin instanță.
În prag a apărut Doina.
Din zâmbetul ei mulțumit nu mai rămăsese nimic.
Pe față i se citea nedumerirea.
Era obișnuită să preseze până când nora tăcea și ceda. Dar în acea noapte mecanismul ei obișnuit nu mai funcționa.
Odată cu Sorina, din mâinile lor dispărea și o parte importantă din confortul financiar cu care se obișnuiseră.
— Sorina, nu face prostii, a spus Doina pe un ton cu totul diferit. În glas îi apăruseră note blânde, aproape împăciuitoare. Ne-am enervat cu toții, se mai întâmplă. De ce să vorbești imediat despre divorț? Gândește-te la copii. Au nevoie de tatăl lor. Iar banii… banii îi veți câștiga din nou. Suntem oameni apropiați, trebuie să rămânem uniți.
Sorina a zâmbit amar.
Cât de repede se schimbase totul.
De îndată ce refuzase să se mai plece, aceiași oameni care o numiseră venetică își aminteau de unitatea familiei.
— Copiii au nevoie de un tată normal, nu de un bărbat controlat de mama lui, a răspuns Sorina și a ridicat valiza de pe pat. Iar cei două sute cincizeci de mii pot rămâne la voi. Considerați că am plătit pentru o lecție. A fost, desigur, foarte scumpă. Dar extrem de folositoare. Pentru un sfert de milion v-am văzut în sfârșit așa cum sunteți și am înțeles că trebuie să plec. Probabil este cea mai profitabilă investiție din viața mea.
A trecut pe lângă Radu, care rămăsese uluit, și a intrat în camera copiilor.
Gemenii dormeau liniștiți, fiecare în patul lui, cu brațele aruncate în lateral.
Sorina s-a oprit pentru câteva secunde.
Un nod greu i s-a ridicat în gât.
Dar s-a obligat să se adune.
Avea să plângă mai târziu.
Acum trebuia să acționeze.
A atins cu grijă umărul unuia dintre băieți, apoi l-a trezit pe celălalt.
— Băieți, treziți-vă încet, a șoptit ea. Avem parte de o aventură neașteptată. Mergem la bunica Olga.
Încă adormiți, băieții nu înțelegeau aproape nimic.
Călduți, ciufuliți și buimaci, s-au lăsat îmbrăcați de mamă.
Vlad a tușit din nou.
Sunetul acela simplu a făcut hotărârea Sorinei și mai fermă.
Trebuia să facă asta pentru ei.
Măcar pentru ca, într-o zi, fiii ei să nu ajungă asemenea tatălui lor.
După aproximativ zece minute, toți trei stăteau în hol.
Radu era rezemat de perete și privea în jos.
Nu mai semăna cu un învingător. Părea un om pierdut și jalnic.
Toată bravada de mai devreme, discursurile despre voința bărbătească și înțelepciunea financiară dispăruseră fără urmă.
Doina stătea pe un taburet, cu buzele strâns lipite, privind ostentativ într-o parte, ca și cum cele întâmplate nu o interesau câtuși de puțin.
— Cheile, a murmurat Sorina pentru sine și și-a luat legătura de pe cuier.
Apoi s-a oprit o clipă, a scos cheia mașinii lui Radu și a pus-o pe măsuță.
— De acum, vei plăti singur combustibilul, asigurarea și întreținerea mașinii. La revedere, Radu.
A deschis ușa de la intrare și i-a lăsat pe băieți să iasă pe palier.
Din exterior a venit miros de umezeală, vopsea veche și beton.
În mod neașteptat, Sorinei i s-a părut cel mai plăcut miros din lume.
Mirosea a libertate.
— O să te întorci târându-te! a strigat Radu când ea apăsa deja butonul liftului. Singură, cu doi copii, nu ajungi nicăieri! Cine o să te vrea cu două poveri după tine? O să vii aici să mă implori să te primesc înapoi!
Sorina nici măcar nu s-a întors.
Ușile liftului s-au închis încet.
Odată cu ele, au rămas în urmă și strigătele soțului.
Acolo sus rămânea și viața veche.
Apartamentul sufocant.
Minciuna.
Trădarea.
Nevoia nesfârșită de a-și justifica fiecare dorință în fața unui om care nu învățase niciodată să fie adult.
Afară începea deja să se lumineze.
Orașul se trezea încet.
Lângă intrare era într-adevăr un taxi galben. Exact mașina pe care Sorina nu apucase să o anuleze din aplicație, deși Radu fusese convins că nu mai venea nimeni.
Șoferul, un bărbat în vârstă cu chip obosit, dar binevoitor, a coborât imediat ca să o ajute să pună valiza voluminoasă în portbagaj.
— Mergem la aeroport? a întrebat el vesel.
Sorina și-a ridicat pentru o clipă privirea spre ferestrele etajului patru.
În bucătărie încă era aprinsă lumina.
Își putea imagina cu ușurință ce se întâmpla acolo.
Doina și Radu stăteau față în față, discutând despre ea, acuzând-o de toate păcatele posibile și încercând, în același timp, să se convingă că procedaseră corect.
Fie.
Nu mai era problema ei.
— Nu, a răspuns Sorina și, spre surprinderea ei, a zâmbit.
Pentru prima dată în acea seară, zâmbetul îi era sincer.
A tras adânc în piept aerul rece al zorilor.
— Planurile s-au schimbat puțin. Mergem la mama mea.
S-a așezat pe bancheta din spate între băieții tăcuți, i-a cuprins pe amândoi și și-a sprijinit fruntea de geamul rece.
De data aceasta nu avea să vadă marea.
Cel puțin nu acum.
Dar avea să înceapă o altă viață.
Una normală.
Adevărată.
Fără să fie nevoită să-și ceară înapoi propriii bani.
Fără un bărbat care să considere dorințele mamei mai importante decât sănătatea copiilor.
Fără o femeie convinsă că are dreptul să conducă familia altcuiva și să-i hotărască viitorul.
Sorina privea cum clădirile cunoscute și luminile străzilor se îndepărtau încet în spatele geamului și se gândea că, uneori, cea mai dureroasă pierdere se dovedește a fi începutul salvării.
Pierduse vacanța.
Pierduse două sute cincizeci de mii.
Poate că pierduse și căsnicia căreia îi dăruise șapte ani din viață.
Dar, în schimb, Sorina primise în sfârșit șansa de a trăi astfel încât nimeni să nu-i mai fure viitorul ei și al copiilor pentru un acoperiș străin, active îndoielnice și mofturile nesfârșite ale unei mame.
Iar în timp ce luminile orașului rămâneau tot mai mult în urmă, a înțeles pentru prima dată că libertatea aceea avusese un preț uriaș.
Dar merita fiecare bănuț plătit.