M-am urcat la bordul avionului convinsă că cel mai dificil lucru urma să fie călătoria fără soțul meu. În schimb, m-am trezit așezată lângă un necunoscut care a luat amabilitatea mea drept acordul de a-mi ignora cu totul limitele. Toată viața am încercat să ocolesc conflictele, însă în ziua aceea dorința de a păstra pacea m-a costat mai mult decât aș fi crezut.
La aproape patru ore de la decolare, bărbatul de lângă mine s-a ridicat, în sfârșit, ca să meargă la toaletă. Până s-a întors, reușisem să fac ceva ce nu ar fi anticipat niciodată.
Când și-a văzut locul, s-a oprit în mijlocul culoarului, s-a înroșit de furie și a strigat:
— Ce naiba ați făcut?!
Câțiva pasageri și-au ridicat imediat privirile.
Aveam șaizeci și unu de ani, iar înălțimea mea abia trecea de un metru și jumătate. Cea mai mare parte a vieții preferasem să mă retrag, să tac sau să cedez, numai să nu pornesc o ceartă. Dar după patru ore petrecute ghemuită lângă hublou, răbdarea mea ajunsese la capăt.
Cel mai surprinzător era că prima noastră întâlnire păruse cât se poate de prietenoasă.
— Se pare că vom fi vecini în următoarele ore, a spus bărbatul, apropiindu-se de rândul nostru.
Am luat geanta de pe scaunul din mijloc.
— Cel puțin în următoarele șase ore.
El a zâmbit.
— Mă numesc Radu.
— Eu sunt Elena.
Avea în jur de cincizeci de ani. Era înalt, cu umeri lați, purta un pulover scump cu fermoar scurt și mocasini lustruiți impecabil.
— Ați primit cel mai bun loc, a observat el, arătând spre hublou.
— Fiica mea a insistat să-l aleg. Mi-a spus că o să-mi placă să privesc norii.
— Probabil că are dreptate.
Domnul în vârstă care ocupase scaunul de lângă culoar s-a prezentat drept Victor. Ținea sub braț o carte cu copertă moale.
— Călătoriți pentru vacanță? m-a întrebat el.
— Pentru un motiv mult mai frumos. Îmi voi vedea pentru prima dată nepoata.
— Felicitări!
— Mulțumesc. Fiica mea mi-a trimis deja atât de multe fotografii, încât ar fi fost suficiente pentru un album de familie întreg.
Cei doi bărbați au râs, iar eu m-am așezat mai comod.
Era prima mea călătorie lungă singură de la moartea soțului meu, Ștefan. Se stinsese cu un an înainte.
Timp de treizeci și patru de ani călătoriserăm împreună, cu mașina, cu trenul și cu avionul. Eram capabilă să mă descurc și singură, însă acum până și gesturile obișnuite aveau o altă greutate.
În dimineața aceea, fiica mea, Mariana, mă sunase de două ori ca să se asigure că sunt bine.
— Mamă, ești sigură că nu ai uitat nimic?
— Mariana, am șaizeci și unu de ani, nu șase.
A râs.
Înainte de decolare, am deschis fotografia pe care mi-o trimisese cu micuța Ioana.
Nepoata mea dormea, cu un pumnuleț așezat lângă obrazul rotunjor.
Abia așteptam să o țin în brațe.
Partea plăcută a zborului a durat aproximativ douăzeci de minute.
La scurt timp după ce avionul a ajuns la altitudinea de croazieră, genunchiul lui Radu s-a lipit pentru prima dată de al meu.
M-am tras mai aproape de hublou, presupunând că pur și simplu nu observase.
Piciorul lui m-a urmat aproape imediat.
— Scuzați-mă, ați putea să vă retrageți puțin genunchiul?
S-a uitat în jos.
Apoi, spre surprinderea mea, a început să râdă.
— Doamnă, uitați-vă la dumneavoastră. Sunteți atât de mică! La ce vă trebuie atâta spațiu liber?
La început am crezut că glumește.
Dar Radu vorbea cât se poate de serios.
— Am plătit pentru întregul scaun și pentru spațiul din fața lui.
Și-a retras piciorul doar câțiva centimetri.
După mai puțin de un minut, genunchiul lui era din nou lipit de mine.
Am deschis cartea, sperând că se va instala în cele din urmă și va înceta să se agite.
În schimb, Radu a ocupat cotiera comună, și-a aruncat jacheta peste despărțitor și și-a întins un picior în partea mea de spațiu.
La fiecare mișcare, coapsa lui grea se apăsa tot mai mult de piciorul meu.
I-am atins ușor brațul.
— Vă rog, retrageți-vă piciorul.
Și-a scos o cască din ureche.
— Am un metru nouăzeci. Unde vreți să-mi țin picioarele?
— În partea de cabină pentru care ați plătit.
Bărbatul a zâmbit batjocoritor.
— Dacă oricum nu folosiți tot spațiul, care este problema?
— Îl folosesc, Radu.
A clătinat din cap și și-a pus casca la loc.
Pentru el, conversația se încheiase.
Am încercat să-mi încrucișez picioarele la glezne, dar pantoful lui îmi bloca drumul. Când mi-am apropiat tălpile, coapsa a început să mă doară.
Atunci mi-am împăturit puloverul și l-am așezat lângă mine, ca să-mi creez un mic sprijin.
Pentru o vreme, a funcționat.
— Doamne, dă-mi răbdare, am murmurat aproape fără glas.
După alte douăzeci de minute, durerea și disconfortul au revenit.
Victor și-a desprins privirea de pe carte și s-a uitat spre noi.
— Sunteți bine?
— Doar că nu reușesc să găsesc o poziție confortabilă.
Ochii lui au coborât spre picioarele lui Radu.
Observase totul.
Dintr-un motiv pe care nu-l înțelegeam, mi-aș fi dorit ca Victor să nu fi văzut nimic.
Ani întregi lucrasem ca secretară într-o școală. Vorbisem cu părinți furioși, răspunsesem la telefoane pline de reproșuri și aplanasem certuri fără să ridic vocea.