Nu voi pretinde că am fost fără greșeală și nici nu voi încerca să găsesc scuze. Eram doi oameni maturi. În seara aceea mi-am dorit pur și simplu să simt din nou apropierea cuiva, să știu că lângă mine se află un om cald, viu. Totul s-a întâmplat pe neașteptate, ca și cum momentul ne-ar fi împins singur unul spre celălalt.
Dar în dimineața următoare am înțeles foarte clar că acea noapte nu schimba nimic. Gândeam limpede și nu-mi făceam iluzii romantice. La șaizeci și patru de ani nu aveam intenția să-mi caut un soț nou. În plus, știam prea bine că Gheorghe nu era omul alături de care îmi doream să-mi construiesc viitorul. El îmi închiria o cameră, iar o apropiere întâmplătoare nu însemna că trebuia să-mi răstorn întreaga viață.
Când ne-am întâlnit dimineața în bucătărie, pe chipul lui am observat un zâmbet ciudat, mulțumit și plin de subînțeles. Am hotărât să lămuresc lucrurile înainte ca el să-și facă idei greșite.
— Ghiță, mai bine stabilim totul de acum, ca să nu apară neînțelegeri mai târziu, i-am spus calm, dar hotărât. Ce s-a întâmplat ieri nu se va repeta. A fost un impuls de moment, o slăbiciune trecătoare, nimic mai mult. Între noi rămâne doar o relație de vecinătate. Nu vreau o poveste de dragoste și nici să trăiesc împreună cu tine ca o familie.
Bărbatul a părut luat prin surprindere. Zâmbetul i-a pierit, iar privirea i s-a umplut de nedumerire, dar nu m-a contrazis.
— Bine, Livia. Cum vrei tu, a răspuns încet și s-a retras în camera lui.
Am simțit o ușurare uriașă. Eram convinsă că explicasem totul suficient de limpede și că nu vor exista urmări neplăcute.
Cât de mult m-am înșelat!
La suprafață, viața noastră a revenit la normal. Încetul cu încetul însă, Gheorghe a început să se poarte în feluri care mă deranjau tot mai tare. Aveam impresia că încerca să vadă, pas cu pas, cât de mult își putea permite și până unde eram dispusă să-l las să meargă.
La început, lucrurile păreau aproape nevinovate.
De pildă, de fiecare dată când începeam să pregătesc cina, chiriașul apărea numaidecât în bucătărie. Se uita în oale, adulmeca mirosul mâncării și oftează apăsat.
— Vai, ce bine miroase! spunea el prelung. Îmi amintește de copilărie. Eu, în schimb, va trebui să mănânc iar niște paste simple. Alimentele s-au scumpit atât de mult, încât nu-mi mai permit nici măcar o bucată de carne.
Înțelegeam foarte bine ce urmărea. Se baza pe faptul că mi se va face milă și că îl voi invita la masă, oferindu-i o porție din mâncarea mea.
Dar nu aveam de gând să-i fac jocul.
Îmi puneam liniștită mâncare în farfurie și mergeam să mănânc în camera mea.
Apoi au apărut și alte lucruri mărunte, dar supărătoare. La un moment dat am observat că detergentul de rufe se termina suspect de repede. Hârtia igienică, care înainte îmi ajungea mult timp, dispărea acum în doar câteva zile.
Nu mi-a luat mult să descopăr ce se întâmpla. Gheorghe încetase pur și simplu să-și cumpere produsele de uz casnic și le folosea pe ale mele fără să mă întrebe.
A trebuit să avem încă o discuție.
— Gheorghe, îți amintesc că fiecare dintre noi are propriul buget, i-am spus direct. Detergentul, săpunul și celelalte lucruri necesare trebuie să ți le cumperi singur.
Și-a strâns buzele nemulțumit, a mormăit ceva despre zgârcenia și pretențiile mele exagerate, dar după acea observație nu s-a mai atins de lucrurile mele.
Era evident că situația nu-i convenea deloc.
Probabil că, după noaptea aceea, își imaginase cu totul altfel viitorul nostru. Gheorghe părea obișnuit ca femeia să se ocupe de casă, să gătească, să creeze confort și să-i rezolve problemele. Numai că, în cazul meu, scenariul lui nu funcționa.
În cele din urmă s-a apropiat și ziua următoarei plăți.
Conform înțelegerii noastre, Gheorghe îmi dădea banii în fiecare lună, pe data de cincisprezece. Până atunci nu fusese nevoie să-i reamintesc. De data aceasta însă a trecut ziua de cincisprezece, apoi și cea de șaisprezece, iar banii nu au apărut.
Chiriașul se comporta în continuare cât se poate de firesc, ca și cum nimic neobișnuit nu s-ar fi întâmplat.
În seara zilei de șaptesprezece mi-am spus că ajunge. Nu aveam de gând să tolerez întârzieri și să-l las să adune datorii.
M-am dus la ușa camerei lui și am bătut hotărât.
Gheorghe a deschis ținând o carte în mână.
— Ghiță, termenul de plată a trecut de două zile, i-am spus pe un ton calm, dar sever. Când intenționezi să achiți luna următoare?
S-a uitat la mine atât de uimit, de parcă îi adresasem o întrebare absurdă. A pus încet cartea pe noptieră și a zâmbit cu o superioritate care m-a iritat imediat.
— Livioara, despre ce bani vorbești? a întrebat el, deschizând larg brațele. Ce tot spui acolo? Doar nu mai suntem străini. Trăim împreună, suntem aproape o familie. Chiar crezi că între oamenii apropiați trebuie să existe asemenea socoteli?
Pentru o clipă, tupeul lui m-a lăsat fără cuvinte.
Așadar, el ajunsese să creadă că o singură noapte de apropiere îi dădea dreptul să locuiască pe viață, fără să plătească, în apartamentul meu?