Elena stătea lângă masa din bucătărie și amesteca încet zahărul în ceai. Două rotiri ale linguriței în sensul acelor de ceasornic, apoi două în sens invers. Își formase acest obicei cu patru luni în urmă, după ce simțise pentru prima dată pe cămașa lui Andrei parfumul unei femei pe care nu o cunoștea.
Andrei intră în bucătărie în timp ce își încheia geaca.
— Trec pe la mama. M-a rugat să-i prind un raft. O să ajung târziu, nu mă aștepta.
Elena puse ceașca pe masă și își privi soțul.
— Atunci du-te. Probabil că amanta ta te așteaptă deja în mașină, îi răspunse ea cu o liniște aproape înspăimântătoare.
Andrei se opri în mijlocul încăperii. Mâna care se întindea spre chei rămase suspendată.
— Ce ai spus?
— Ai auzit foarte bine. Cristina. Mașina albă, numărul care se termină cu șaptezeci și doi. Parchează la două case distanță de blocul nostru. Probabil crede că nimeni n-o observă.
Andrei se întoarse spre soția lui. Orice urmă de zâmbet îi dispăruse de pe chip.
— Elena, îți dai seama ce vorbești?
— Bineînțeles. De patru luni, în loc să mergi la mama ta, te întâlnești cu ea. Între șapte și zece seara nu poate da nimeni de tine. Cristina este căsătorită. Iar după promovare ai hotărât, se pare, că noua funcție vine la pachet și cu o amantă.
Andrei se așeză. Elena înțelegea de ce. Nu pentru că i s-ar fi tăiat picioarele, ci pentru că își dăduse seama că de data aceasta nu va scăpa cu câteva minciuni.
— E absurd. Ai citit prea multe povești pe internet și acum ai hotărât să joci o scenă?
— Aș fi putut să fac scandal încă de acum patru luni. N-am făcut-o. Am tăcut și am așteptat să-ți revii. Mi-am spus că poate e doar o prostie trecătoare și că vei pune singur capăt. Ți-am lăsat timp să te oprești.
Andrei începu să-și frece palmele. Elena cunoștea bine gestul. Îl făcea de fiecare dată când mințea.
— Te-ai consumat singură. Eu chiar merg la mama. Poți s-o suni.
— Am sunat-o deja. De două ori. De fiecare dată, doamna Valentina mi-a spus că tocmai plecaseși de la ea. Tu ajungeai acasă abia după încă trei ore. Știe adevărul și te ajută să minți. Asta mă doare cel mai mult.
Andrei se ridică brusc, merse la chiuvetă, își umplu un pahar cu apă și îl bău aproape dintr-o înghițitură.
— Ai inventat totul. N-ai cum să dovedești ceva.
— Ba da. Acum două săptămâni v-am fotografiat lângă centrul comercial „Cascada”. Vrei să-ți arăt?
El tăcu. Elena așteptă câteva secunde, apoi încuviință singură.
— Tăcerea ta este un răspuns suficient. Pleacă, Andrei. Cristina probabil începe să se întrebe unde ai rămas.
A doua zi, Elena se întâlni cu prietena ei, Ioana, într-o cafenea mică. În fața lor se răceau două cappuccino, iar prăjitura comandată rămăsese neatinsă.
— Chiar i-ai spus și ce mașină are, și ultimele cifre ale numărului? întrebă Ioana.
— Da. Știi ce m-a distrus? Nici măcar n-a încercat să vorbească serios cu mine. A plecat pur și simplu. A închis ușa și s-a dus la ea.
Ioana clătină din cap.
— Elena, ai dus singură povara asta patru luni. De ce nu mi-ai spus nimic?
— Pentru că tot speram că o să-și vină în fire. Credeam că va înțelege ce riscă să piardă. Am așteptat, i-am dat șanse, iar în fiecare zi m-am simțit mai naivă.
Ioana luă o înghițitură de cafea și puse ceașca jos.
— Mama lui chiar știe tot?
— Știe și îl acoperă. La ultima mea vizită mi-a spus: „Un bărbat cu poziție are nevoie de libertatea lui, dragă Elena. Nu lua totul atât de personal”.
— A spus chiar asta?
— Stătea în fotoliu, mă privea de sus și îmi ținea lecții. De parcă trebuia să-i mulțumesc pentru înțelepciune și să învăț să suport infidelitatea.
Ioana se aplecă spre ea.
— Și eu trebuie să-ți mărturisesc ceva. Acum o lună l-am văzut pe Andrei cu Cristina în fața restaurantului „Cheiul Vechi”. Au ieșit împreună, ținându-se de mână. I-am fotografiat, dar n-am avut curaj să-ți arăt. Iartă-mă că am tăcut.
Elena închise ochii, trase adânc aer în piept și se uită din nou la prietena ei.
— Arată-mi acum.
Ioana îi întinse telefonul. În fotografie, Andrei, îmbrăcat într-un palton nou, mergea lângă o femeie înaltă, cu părul închis la culoare. Degetele lor erau împletite.
— Cristina Lupu, spuse Elena. Soțul ei se numește Dan. Au un băiat și locuiesc într-un cartier din apropiere.
— De unde știi toate astea?
— În lunile astea n-am stat doar să aștept. Am aflat cum o cheamă, unde locuiește și dacă este măritată. Probabil Cristina a crezut că se poate întâlni cu soțul meu fără nicio consecință.
Ioana se lăsă pe spătarul scaunului.
— Ce ai de gând să faci?
— Primul pas l-am făcut deja. Alaltăieri l-am sunat pe Dan Lupu.
— I-ai spus adevărul?
— Da. Cât să mai aștept? Până se plictisește Andrei? Până când mama lui mă învață să închid ochii? Până când Cristina își ascunde mașina lângă casa mea și continuă să creadă că nu observ nimic?
Ioana o privea uluită.
— Cum a reacționat?
— A tăcut mult. Apoi mi-a spus: „Bănuiam. Vă mulțumesc că mi-ați confirmat”. M-a rugat să ne întâlnim. Am vorbit ieri dimineață. Dan s-a dovedit un om calm și politicos. A avut puterea să asculte un adevăr dureros.