Elena se ridică, își apucă geanta și se îndreptă spre ieșire fără să-și ia rămas-bun. Închise ușa neașteptat de încet, iar tocmai acea grijă îi păru Andreei mai rece decât orice trântit puternic.
După aproximativ douăzeci de minute, telefonul lui Mihai sună. El o ascultă mult timp pe mama sa, stând în mijlocul străzii și mutându-și greutatea de pe un picior pe celălalt, de parcă într-o seară de august s-ar fi lăsat dintr-odată gerul.
— Mamă, oprește-te, spuse în cele din urmă. Acum mai spune o dată, dar încet. Ce vrei, concret, să facem?
— Să o luați pe Ioana cu copiii la mare! Sau să-i dați banii! Mihai, este sora ta!
— Mamă, noi avem cumpărate trei bilete. Nu șase. Nici măcar cinci. Și, în general, aritmetica familiei noastre funcționează puțin altfel.
— Te auzi ce spui? Numeri biletele în timp ce sora ta de sânge suferă!
— Mă aud foarte bine. Dar să te ascult pe tine acum este mult mai neplăcut.
Seara, Mihai îi povesti Andreei întreaga discuție. Stăteau pe podeaua camerei în care nu apucaseră încă să pună nici canapeaua, nici măcar un covor.
— A venit astăzi aici, spuse Andreea. În timpul zilei. A spus aproape exact aceleași lucruri. Și-a ridicat vocea în aceleași momente.
— A încercat să atace din două direcții deodată.
— Strategie verificată. Mai întâi trezești mila, apoi vinovăția, iar la final prezinți nota de plată pentru faptul că ne-am permis să ne trăim propria viață.
Mihai își trecu palmele peste genunchi.
— Știi ce m-a durut cel mai tare? A spus: „Voi puteți”. Nu ne-a rugat să ajutăm, ci a declarat că putem. Ca și cum simplul fapt că ai posibilitatea să faci ceva te transformă automat în datornic.
— Metodă clasică, aprobă Andreea. Dacă ai o umbrelă, înseamnă că, din solidaritate, trebuie să ieși în ploaie fără ea.
— Ești foarte supărată?
— Nu. Îmi fac bagajele. Asta este mai folositor.
— Andreea. Mihai o privi serios. Nu voi permite să ne fure vacanța. Și nimeni nu va pune mâna pe apartament. Actele sunt în regulă, totul este stabilit și nu avem ce discuta aici.
— Știu, răspunse ea încet. Dar uneori este plăcut să auzi aceste lucruri cu voce tare. Chiar și fără orchestră și artificii.
Elena se întoarse joi, cu exact cinci zile înainte de plecare. De data aceasta, Mihai era acasă. Soacra intră și începu să vorbească încă din prag, fără să-și scoată geanta de pe umăr.
— M-am gândit bine și am luat o decizie. Dați-i Ioanei banii pentru vacanță. Ea pleacă la mare cu copiii, iar voi mergeți anul viitor.
— Bună ziua, răspunse Andreea. Și eu mă bucur să vă văd. Mulțumim, suntem bine, renovarea avansează încet.
— Termină cu ironia! Eu vorbesc cu fiul meu!
— Atunci nu vă mai deranjez. Rămân aici și urmăresc conversația. Este a doua mea distracție preferată.
— Mamă, Mihai făcu un pas înainte. Poți să stai jos sau să rămâi în picioare, nu contează. Dar ascultă-mă până la capăt o singură dată. Nu voi repeta.
— Mihai…
— În primul rând: Ioana a avut un soț. Ea a decis să divorțeze, tot ea și-a strâns lucrurile și s-a întors să locuiască la tine. Tu ai hotărât să o primești. Au fost deciziile ei și deciziile tale. Eu și Andreea nu am avut niciun rol în ele.
— Cum poți să vorbești în felul acesta despre propria ta soră?!
— În al doilea rând: fostul ei soț plătește pensia alimentară la timp. Nu a lipsit nicio lună. Ioana ar fi putut de mult să-și găsească un loc de muncă, copiii nu mai sunt bebeluși. Dar preferă să trăiască din pensie și din ajutorul tău. Și aceasta este alegerea ei.
— Îi este foarte greu!
— Tuturor ne este greu uneori. Și eu trec prin perioade complicate. Dar, din câte știu, nu m-am dus niciodată la Ioana acasă să-i cer banii sau vacanța.
Elena își smuci nervos umărul, iar buzele începură să-i tremure.
— Ești fratele ei!
— În al treilea rând, continuă Mihai cu aceeași voce liniștită, la nunta ei i-am dat două sute de mii. Nu era o avere, dar atunci reprezentau aproape toți banii de care dispuneam. În următorii șase ani, Ioana nu m-a ajutat nici măcar o dată cu nimic. Și nu i-am cerut niciodată asta. Doar pun lucrurile în ordinea corectă, din moment ce astăzi discutăm despre dreptate.
— Toate astea i le-a băgat Andreea în cap! izbucni Elena. Înainte erai cu totul alt om!
— În al patrulea rând. Tatăl Andreei a moștenit casa bunicului său, a vândut-o și i-a dat banii fiicei sale. Cu acei bani am închis creditul. Apoi am vândut apartamentul cu două camere și l-am cumpărat pe acesta. Cu alte cuvinte, tot ce a ajutat familia noastră să meargă înainte a venit din partea Andreei. Din partea voastră au venit, până acum, mai ales cereri. Din păcate, băncile nu le acceptă ca formă de plată.
— Iar al cincilea lucru, interveni Andreea cu blândețe. Ne gândim la un al doilea copil. Dar mai întâi vrem să o ducem pe fiica noastră la mare, pe care până acum a văzut-o doar în desene și fotografii. Nu este un capriciu apărut peste noapte. Așteptăm de șase ani.
Elena se pregătea să răspundă, însă Mihai ridică palma și o opri.