— Și ultimul lucru. Îmi voi ajuta sora. Pot să-i cumpăr alimente, să-i dau lucrurile de care are nevoie și, din când în când, să iau copiii la mine în weekend. Dar nu-mi voi distruge planurile familiei pentru planurile altora. Nici pentru copiii ei, nici pentru ca tu să te simți mai liniștită.
— Deci acum sunt străini pentru tine, șopti Elena. Acolo s-a ajuns?
— Familia mea este aici, spuse Mihai, arătând spre camera din care se auzea tropăitul Dariei. Ceilalți îmi sunt rude. Sunt noțiuni diferite, mamă. Nu întâmplător există cuvinte diferite pentru ele.
Atunci Daria intră în cameră. Ținea desenul în mâini, ca pe un cadou solemn.
— Bunico, uite marea! Aici sunt eu, aici este tata, aici este mama. Iar acesta este un delfin. Doar că, nu știu de ce, seamănă cu un castravete.
Elena privi foaia, dar nu întinse mâna să o ia. Doar împinse ușor brațul nepoatei într-o parte, ca și cum ar fi dat la o parte o perdea, apoi se îndreptă spre ușă.
— Bunico, încă nu te-ai uitat la delfin!
Ușa se închise.
Abia ajunsă pe palier, Elena își scoase telefonul și își sună fiica. Începu să vorbească înainte chiar să fi coborât prima treaptă.
— A refuzat. Categoric.
— Cum adică a refuzat?! se auzi vocea Ioanei, tăioasă, din telefon. I-ai spus despre copii? I-ai spus că sunt singură?
— I-am spus tot. Dar el s-a pus în fața mea și a început să înșire totul pe puncte. Primul, al doilea, al treilea…
— Este numai vina ei! Am știut de la început! Înainte era normal! Andreea îl manipulează, ea l-a întors împotriva noastră!
— Andreea era lângă el. Calmă, zâmbea. La fiecare argument de-al meu avea pregătit un răspuns.
— Și eu vreau la mare! țipă Ioana. De ce pot ei să plece, iar eu nu?! Au bani, știu foarte bine că au! Sunt doar niște zgârciți! Întotdeauna au fost așa!
Elena tăcu o vreme, privind numărul etajului scris pe perete.
— Mi-a spus direct: „Cine a hotărât că trebuie să renunțăm la planurile noastre pentru copiii fiicei dumneavoastră?”
— Și tu ai înghițit asta?!
— Am plecat.
— Mamă!
Elena închise apelul. Coborî scările încet. Înăuntrul ei se ciocneau două sentimente opuse. Unul aproape o admira pe nora care își apăra atât de sigur dreptul la propria viață, de parcă s-ar fi aflat în spatele unui gard solid. Celălalt era furios, pentru că banii fuseseră atât de aproape, aproape ajunseseră în mâinile lor, și totuși se îndreptau în altă parte.
Între timp, Andreea așeză valiza în mijlocul camerei și o deschise.
— Daria, adu-ți costumul de baie. Și colacul.
— Nu încape acolo!
— Atunci va călători separat. Ca un pasager foarte important.
Mihai stătea în prag și o privea cum așază hainele în teancuri ordonate.
— Ești bine? întrebă el.
— Eu? Minunat. Îmi place când discuțiile neplăcute se termină cu făcutul bagajelor.
— Probabil că mama nu va mai vorbi cu mine o lună.
— Atunci primim o vacanță adevărată și, pe lângă ea, încă vreo trei săptămâni de liniște. Ce vară generoasă!
Mihai se apropie, luă prosopul împăturit din mâinile ei și îl puse singur în valiză.
— Dacă te gândești că sunt îngrijorat din cauza surorii mele, să știi că nu. Ea are propria viață și propria familie. O voi ajuta când voi putea și când voi considera eu necesar. Dar acum avem o altă misiune.
— Care?
— Vacanța, răspunse Mihai. Peste opt zile. Sau peste nouă. Se pare că în familia noastră există dezacorduri serioase și în privința asta.
— Peste opt! strigă Daria din hol, intrând în cameră cu un colac roz uriaș. Marea! Marea! Plecăm curând la mare!
Andreea închise primul compartiment al valizei și îi făcu cu ochiul soțului.
— Ai auzit-o. Degetele nu greșesc.