Andreea închise fermoarul valizei încă goale și o așeză pe hol, lipită de perete, de parcă ar fi vrut să marcheze începutul unei etape noi. În apartamentul cu trei camere, cumpărat de curând, încă plutea mirosul de vopsea proaspătă. Nu aveau aproape deloc mobilă, iar vocile se izbeau de pereți și se întorceau sub forma unui ecou limpede. Daria alerga de la un colț la altul și anunța, cu mare entuziasm, că găsise deja locul perfect pentru „patul ei de sirenă”.
— Am cumpărat apartamentul acum trei săptămâni și încă mai uit uneori unde este baia, mărturisi Mihai, apărând în prag.
— În stânga mândriei tale și în dreapta oboselii mele, răspunse Andreea fără să clipească. N-ai cum să te rătăcești.
— Foarte amuzant.
— Fac și eu ce pot. Deocamdată, umorul este singurul lucru primit gratis pentru apartamentul ăsta.
Mihai așeză pe pervaz dosarul cu actele. Amândoi îl priviră o clipă cu expresia rezervată lucrurilor definitive, deja hotărâte. Locuința era trecută pe numele Andreei. Așa dorise Mihai încă de pe vremea când tatăl ei moștenise casa bătrânească a propriului său părinte, o vânduse și îi dăduse banii fiicei.
— M-a sunat domnul Victor, spuse Mihai. A întrebat dacă i-am cumpărat Dariei colac de înot.
— I-am cumpărat. Roz, cu urechi. Acum aproape că se culcă ținându-l în brațe.
— Tatăl tău este un om extraordinar. V-a dat toți banii până la ultimul leu și nici măcar nu v-a întrebat pe ce îi cheltuiți.
— O singură dată a întrebat, zâmbi Andreea. „Ați achitat creditul?” I-am spus că da. El a răspuns: „Atunci e foarte bine”. Și cu asta s-a încheiat conversația secolului.
Daria năvăli în cameră cu un desen în mâini. Pe foaie se întindea o mare albastră, desenată strâmb, iar deasupra ei atârna un soare galben uriaș, ocupând aproape jumătate din pagină.
— Aici suntem noi, declară fetița cu solemnitate. Peste opt zile plecăm acolo.
— Peste nouă, o corectă Mihai.
— Peste opt. Am numărat pe degete. Degetele nu greșesc niciodată.
Atunci telefonul lui Mihai începu să vibreze pe pervaz. Aruncă o privire pe ecran, iar chipul i se schimbă imediat, ca și cum cineva ar fi micșorat brusc lumina din încăpere.
— Doamna Elena? ghici Andreea.
— Ea.
Elena apăru a doua zi, alegând intenționat momentul în care Mihai nu era acasă. Intră, cercetă cu atenție pereții goi și își trecu palma peste tocul ușii, ca și cum ar fi vrut să se convingă că totul era adevărat.
— Deci, cu trei camere, rosti ea încet. V-ați aranjat repede.
— Repede ar fi însemnat într-o singură zi, răspunse calm Andreea. Nouă ne-au trebuit șase ani, un credit și o vacanță anulată. După măsurile omenești, asta seamănă mai degrabă cu viteza unei broaște țestoase obosite.
— Apropo de vacanță. Mihai mi-a spus că vreți să mergeți la mare.
— Vrem. Daria chiar a desenat deja traseul.
Elena se așeză pe singurul scaun din apartament și își puse mâinile în poală, cu aerul cuiva care urma să anunțe o hotărâre importantă.
— Andreea, mai gândește-te puțin. Doar stai și judecă liniștit. Ioana stă între patru pereți cu doi copii. Vara se termină. Copiii n-au văzut niciodată marea.
— Îmi pare sincer rău pentru ei.
— Atunci ce vă costă? Dați-i Ioanei banii. Să plece cu cei mici, să se odihnească puțin și să-și revină. Voi sunteți tineri, aveți încă atâtea posibilități înainte. O să mai ajungeți la mare de o sută de ori.
Andreea luă încet de pe pervaz borcănelul cu pensule pe care Daria îl lăsase acolo dimineață.
— Doamnă Elena, vreau să mă asigur că am înțeles corect. Noi trebuie să anulăm biletele, să scoatem lucrurile din valiză, să-i spunem unui copil de cinci ani că nu mai există nicio mare și să-i dăm banii fiicei dumneavoastră?
— De ce prezinți totul într-un mod atât de grosolan?
— Nu vorbesc grosolan. Vorbesc exact. Grosolan este să învelești o idee neplăcută în cuvinte frumoase, deși sensul rămâne același.
— Înțelege-mă și tu, femeie fiind! Vocea soacrei tremură și deveni mai puternică. Îi este greu! Este singură cu copiii! Este epuizată!
— Și de ce ați hotărât că, pentru copiii fiicei dumneavoastră, noi suntem obligați să renunțăm la planurile noastre? întrebă Andreea, cu un zâmbet abia schițat.
Elena se îndreptă brusc pe scaun, iar acesta scârțâi jalnic sub ea.
— Ce ai spus?
— Pot să repet. Nu mă deranjează. Banii pentru vacanță au apărut după vânzarea casei bunicului meu. Casa i-a aparținut lui, moștenirea a ajuns la tatăl meu, iar tata mi-a dat banii mie. Spuneți-mi, vă rog, în ce punct al acestui lanț ar trebui să apară Ioana? Dacă este nevoie, vă pot desena o schemă. Avem destule creioane în casă.
— Cum poți să vorbești așa, numărând totul?!
— Foarte ușor. Este folositor să numeri. Uneori, datorită acestui lucru, apar chiar și apartamente.
— Sunteți amândoi niște zgârciți! Niște oameni lacomi!
— De obicei, zgârcit este numit cel care nu vrea să împartă ceea ce îi aparține. Pentru cineva care pretinde bunul altuia există un alt cuvânt. Dar i-am promis lui Mihai că nu mă cert în apartamentul cel nou. Pereții abia au fost vopsiți.