Pe perete atârna o placă veche cu globuri de Crăciun pictate de Rodica la fabrică.
— Intră, spuse ea. Dar nu țipa. Vecinii au un copil mic.
— Mamă, ai înnebunit?
Nici măcar nu-și scoase pantofii.
— Ai vândut apartamentul!
— Da.
— Apartamentul meu!
— Al meu, îl corectă Rodica. Am locuit în el treizeci și unu de ani și tot treizeci și unu de ani am plătit pentru el.
— Trebuia să-mi rămână mie!
Mama lui se așeză încet.
— Aha.
Încuviință.
— Acum am înțeles.
— Ce ai înțeles?
— Că nu-ți pasă de mine. Îți pasă de moștenire.
— Nu răstălmăci lucrurile!
Radu începu să meargă prin încăpere. Patru pași spre fereastră, patru înapoi.
— Ai dat banii unei femei străine!
— Este mama nepoților mei.
— Este dușmanca mea!
— Este fosta ta soție. Dar dușmanul principal al tău există de mult.
— Cine?
— Tu însuți.
Radu se opri.
— Mamă, ți-ai trădat propriul fiu.
Rodica se ridică încet.
— Te-am crescut. Când ție și lui George v-a fost greu, am dus totul singură. Ți-am plătit facultatea. La nunta ta am dat ultimii bani.
Îl privi direct.
— Mă lăudam cu tine ca și cum ai fi fost o medalie. „Radu al meu este șef, are treizeci de oameni sub el.”
Vocea i se întări.
— Apoi am venit la voi și am văzut cum șeful meu stă întins pe canapea, în timp ce soția lui curăță cartofi, răspunde la telefonul de serviciu și șterge nasul copilului.
— Sunt problemele familiei mele!
— Au devenit și ale mele în clipa în care i-ai spus nepoatei tale că mama ei doar se joacă de-a munca.
Radu izbucni:
— Atunci gata! Nu-ți mai vezi copiii niciodată! O să-ți arăt eu!
Rodica îl privi îndelung, de jos în sus, fără teamă.
— Radu, tu oricum abia îi vezi.
— Ce?
— Îi suni o dată la trei săptămâni și întrebi de note. Ca un inspector.
— Plătesc pensie alimentară!
— Prin hotărâre judecătorească.
Rodica încuviință.
— Și faci transferul în fiecare lună pe data de douăzeci și cinci. Probabil ca să nu cumva să ajungă banii mai devreme.
— Minunat. Deci acum sunt dușmanul poporului.
— Nu.
Mama lui arătă spre ușă.
— Aici ești musafir.
— Ce?
— Iar musafirul trebuie să plece.
Radu nu se mișcă.
— Ieși din casa mea. Și până nu înveți să vorbești despre mama copiilor tăi fără ură, să nu mai vii.
El plecă.
Încuietoarea nouă se închise aproape fără zgomot în urma lui.
În primele luni după divorț, Radu trăi sub lozinca:
„De acum trăiesc pentru mine.”
Își cumpără un scaun de gaming, un televizor uriaș și un aparat de cafea scump, cu douăsprezece programe, dintre care folosea unul singur.
Vinerea mergea la restaurant și le spunea prietenilor aceeași poveste:
— A citit tot felul de articole despre egalitate și despre faptul că femeia nu datorează nimic nimănui. Asta a fost tot. Și-a schimbat familia pe birou.
— Dar copiii? întreba prietenul lui, Gelu.
— Sunt cu ea.
— Am înțeles.
— Deocamdată.
Gelu ridica ochii.
— Ce înseamnă „deocamdată”?
Radu lua o înghițitură mare.
— Nimic. Încă nu mi-am spus ultimul cuvânt.
Viața de zi cu zi începu să se răzbune lent.
Fără scandaluri.
Metodic.
Mai întâi apărură lângă ușă cutiile de la firmele de livrare. Apoi, pe spătarul scaunului, se adunară cămăși. Trei. După o săptămână, șapte.
Aspiratorul se stricase în mai. Radu cumpără unul nou abia în septembrie.
În bucătărie folosea mereu aceeași cratiță și trei căni. Restul vaselor rămâneau murdare pe raftul de jos, pentru că nu reușise să înțeleagă niciodată cum se încarcă mașina de spălat vase și hotărâse că aparatul „spală prost”.
La nouă seara intra în apartament și aprindea televizorul foarte tare.
Doar ca să vorbească cineva.
Într-o zi nu găsi niciun prosop curat. Răscoli jumătate de oră dulapul în care, altădată, totul era așezat în teancuri perfecte.
Teancurile dispăruseră.
Rămăsese o grămadă.
— Nu-i nimic, spuse el cu voce tare. Angajez o femeie de serviciu o dată pe săptămână.
Femeia veni de două ori.
A treia oară refuză să mai vină, după ce Radu îi făcu observație în legătură cu felul în care curățase plintele.
Nici viața lui sentimentală nu mergea mai bine.
Prima fu Iulia, în vârstă de treizeci și patru de ani, instructor de orientare subacvatică.
Îi ajunseră două întâlniri.
— Radu, toată seara mi-ai povestit cât de mult te-a neglijat fosta soție.
— Era un exemplu.
— Ai dat nouă exemple.
Iulia se uită la ceas.
— Știi de câte ori m-ai întrebat ceva despre mine?
El se încruntă.
— De câte?
— Niciodată.
— Sunt interesat.
— Atunci întreabă.
Radu deschise gura și își dădu seama că nici măcar nu-și amintea exact cu ce se ocupa Iulia sub apă.
Apoi veni Cristina, de douăzeci și nouă de ani, specialistă în controlul calității la o fabrică de dulciuri.
Relația dură aproape o lună.
Într-o seară, Cristina îi spuse:
— Poți să ceri pur și simplu?
— Ce să cer?
— Nu „fă”, ci „te rog, fă”.
— Eu așa vorbesc: fă.
— Radu, îmi vorbești ca și cum aș lucra în departamentul tău.
— Care este diferența? Munca este muncă, casa este casă. Peste tot trebuie să fie ordine.
Cristina își strânse periuța de dinți și geanta în aceeași seară.
În prag se opri.
— Știi ce este cel mai amuzant?
— Ce?
— Nici acum nu m-ai întrebat de ce plec.