Arătă spre cana ei.
— M-ai întrebat doar cine o va spăla după ce plec.
În noiembrie, Radu începu să-și amintească.
Nu intenționat. Imaginile apăreau singure.
O vedea pe Veronica întinzând actele de la serviciu pe masă și explicându-i în același timp lui Tudor înmulțirea pe pătrățele.
O auzea pe Mara lungind amuzant cuvântul „tati”.
Își amintea duminicile în care toți dormeau până la nouă.
Își amintea cum intra în bucătărie și găsea totul deja curat.
Cândva, Radu crezuse sincer că ordinea apare singură, ca iarba primăvara.
Într-o zi o sună.
— Da? răspunse Veronica.
— Bună. Ce fac cei mici?
— Bine. Tudor este la înot, Mara desenează.
— Mă gândeam… poate vin sâmbătă. Să stăm puțin de vorbă.
— Cu copiii, sigur. Conform programului, este weekendul tău. Îi iei la zece.
— Nu vorbesc despre program.
Veronica tăcu.
— Vorbesc despre noi.
Pauza fu scurtă și liniștită.
— Radu, „noi” nu mai există de un an și trei luni.
— M-am gândit mult.
Vorbi mai repede.
— Am înțeles tot. Am greșit cu produsele, gunoiul și toate celelalte. Acum sunt gata să ajut.
— Pe cine?
— Pe tine.
— Nu am nevoie de ajutor.
— Cum adică?
— Cândva aveam nevoie să împărțim responsabilitatea în mod egal.
Vocea ei nu avea furie.
— Tu ai refuzat. Acum nu mai este nimic de împărțit.
— Ai devenit crudă.
— Nu.
Veronica făcu o pauză.
— Am devenit exactă. Este profesia mea.
Atunci Radu hotărî să vorbească prin fiul său.
Îl ducea pe Tudor la cinema și îl întrebă:
— Tudor, ți-ar plăcea să locuim din nou împreună, eu și mama ta?
Băiatul avea aproape nouă ani.
Privi mult timp prin parbriz, apoi întrebă:
— O să mai țipi la mama?
— Eu nu am țipat la ea.
— Ba da.
— Când?
— Ai spus că nu mai este bună de nimic în casă.
Radu strânse mai tare volanul.
— Ai auzit?
— Toți am auzit.
Nu mai putea nega. Fraza fusese rostită. O auziseră trei persoane.
— Eram nervos.
Tudor încuviință.
— Mama spune că nervii nu sunt o scuză. Sunt doar o explicație.
Se gândi puțin.
— Iar pentru o explicație nimeni nu este obligat să ierte imediat.
Radu nu răspunse.
În decembrie împlini patruzeci și unu de ani.
Invită opt persoane.
Veniră trei: George cu soția și Gelu, care plecă în jurul orei zece, fiindcă trebuia să se trezească devreme.
După petrecere, George începu să spele vasele. Altfel, ar fi rămas acolo până la primăvară.
— Ar trebui să treci pe la mama, spuse el, ștergându-și mâinile. Aproape că nu te-a mai văzut de un an.
— M-a dat afară.
— Pentru că ai fost obraznic.
Radu îl privi.
— Dacă o sun, nu-mi închide?
— Nu. Tot mama ta este.
George lăsă prosopul jos.
— Dar hotărăște-te înainte de ce mergi. Să-ți ceri scuze sau să-i faci reproșuri.
Radu veni cu reproșuri.
Alt tip de conversație nu cunoștea încă.
Era singurul gen de discuție în care se simțea sigur.
Rodica deschise ușa, își privi fiul și se retrase.
— Intră. Dar scoate-ți pantofii.
— Mamă, am venit pentru o chestiune importantă.
— Nu mă îndoiam că nu vii doar în vizită.
— Vreau să vorbești cu Veronica.
— Despre ce?
— Să fie mai rezonabilă.
Rodica se așeză.
— Explică-mi.
— Îi propun o soluție normală. Îi dau bani în plus față de pensie. Mă lasă să văd copiii mai des. Apoi, poate, ne împăcăm.
Rodica își puse mâinile în poală.
— Radu, poți vreodată să ceri ceva fără să pui condiții?
— Asta și fac, cer!
— Nu. Negociezi.
— Pentru ce?
— Încerci să cumperi dreptul de a-ți vedea propriii copii.
Radu se ridică brusc.
— Am înțeles. Mă urăști.
— Nu.
— Atunci ce simți?
— Îmi este milă de tine.
El rămase fără cuvinte.
— Asta este mult mai neplăcut decât ura.
— De ce să-ți fie milă de mine?
Rodica îl privi obosită.
— Pentru că ai avut totul.
Începu să-și numere cu degetele.
— O soție inteligentă. Doi copii sănătoși. Un serviciu bun. Un apartament.
Apoi îl privi direct.
— Și ai schimbat toate acestea pentru dreptul de a nu duce gunoiul.
— Mamă, eu am muncit!
— Și ea a muncit.
Rodica se ridică.
— Doar că ea a și trăit. Tu ai condus tot timpul.
Radu puse mâna pe clanță și se întoarse.
— O să recuperez totul.
Rodica scutură din cap.
— Nu.
— Vom vedea.
— Radu, poți recupera un lucru pe care l-ai pierdut din greșeală.
Făcu o pauză.
— Tu nu ți-ai pierdut familia. Tu ai scos-o singur pe ușă.
În februarie, Veronica primi o notificare de la tribunal.
Radu depusese cerere pentru stabilirea programului de vizitare a copiilor.
În același timp, ceruse analizarea posibilității ca fiul cel mare să locuiască împreună cu el.
Formulările erau atent alese, reci și perfect juridice:
„Programul încărcat al mamei.”
„Participarea efectivă a unei persoane străine — bona — la creșterea copilului.”
„Posibilitatea redusă a tatălui de a se implica în viața fiului.”
Veronica citi documentele în picioare, în holul noului apartament. Nici măcar nu-și scosese paltonul.
Apoi luă telefonul și o sună pe Rodica.
— Doamnă Rodica, el a depus cererea.
— Pentru copii?
— Da.
Veronica înghiți cu greu.
— Vrea ca Tudor să locuiască la el.
La celălalt capăt se lăsă tăcerea.
Apoi vocea soacrei se auzi calmă, dar hotărâtă.
— Atunci notează, Vica.
— Ce?
— Ce voi spune în fața instanței.
Veronica nu răspunse.
— Și cere să fiu chemată ca martor. Sunt mama lui. Mă vor asculta.
— Sunteți sigură că vreți să faceți asta?
— Nu vreau.
Rodica oftă greu.
— Dar o voi face.
— Împotriva propriului fiu?
— Nu împotriva fiului meu.
Făcu o pauză.
— Pentru nepoții mei. Și pentru adevăr.
Veronica închise ochii.
Din camera alăturată, Mara râdea, iar Tudor îi explica ceva bonei.
— Vă mulțumesc.
— Nu-mi mulțumi, Vica.
Rodica vorbea liniștit.
— Sunt mama lui. Tocmai de aceea, cineva trebuie în sfârșit să-i spună adevărul.
De data aceasta avea să o facă într-un loc în care Radu nu o putea întrerupe, nu putea ridica vocea și nu putea muta discuția asupra obligațiilor altora.
În sala de judecată.
Consemnat în procesul-verbal.