— Ce principiu? Să luați comoda propriilor copii?
Radu își strânse buzele.
— Principiul este ca ea să înțeleagă că nimic nu este gratis.
După un alt termen, Veronica îl opri pe coridorul tribunalului.
— Radu, oprește-te.
— Ce anume?
— Comoda. Patul copiilor. Chiar pretinzi și pătuțul Marei? Îți dai seama cum arată?
— Îmi cer lucrurile.
— Lucrurile tale dorm acum într-o cameră străină și întreabă de ce tata vorbește numai cu avocatul.
El o privi de sus și zâmbi.
— O să regreți că ai început toate astea.
— Regret deja.
Radu se miră.
— Vezi?
— Regret că nu am început mai devreme.
Apartamentul îi aparținea lui Radu; îl cumpărase înaintea căsătoriei. Acolo nu exista nimic de discutat.
Veronica și copiii rămaseră la părinții ei, într-un apartament cu două camere.
Tatăl ei, Bogdan, dormea pe canapeaua extensibilă din camera de trecere. Mama, Tania, se trezea la șase dimineața și se mișca aproape fără zgomot, ca să nu trezească pe nimeni.
La douăsprezece zile după divorț, Rodica o sună pe fosta ei cuscră.
— Doamnă Tania, sunt mama lui Radu. Vă rog să nu închideți.
— Deocamdată nu intenționam, răspunse Tania sec. Deși tentația există.
— Vă înțeleg. Sun pentru un lucru important. Am un apartament cu trei camere, șaizeci și opt de metri pătrați. Bloc vechi, dar zona este bună și metroul e aproape. M-am hotărât să-l vând.
— De ce îmi spuneți mie?
— Pentru că îmi voi cumpăra o garsonieră. Iar diferența de bani i-o voi da Veronicăi.
La celălalt capăt se lăsă tăcerea.
— Doamnă Rodica… vorbiți serios?
— Am șaizeci și patru de ani. Am pictat dungi aurii pe globuri de Crăciun timp de patruzeci de ani. Știu foarte bine ce înseamnă să depinzi de dispoziția altcuiva.
Inspiră adânc.
— Vreau ca fosta mea noră să nu mai depindă de nimeni.
Apoi adăugă:
— Nici măcar de fiul meu.
Se întâlniră toți patru: cele două bunici, bunicul și Veronica.
— Nu pot accepta, spuse Veronica imediat. Doamnă Rodica, apartamentul este al dumneavoastră. Bunul dumneavoastră. Viața dumneavoastră.
— Cel mai important bun al meu doarme acum în camera alăturată și îmbrățișează un arici fără ochi.
Rodica zâmbi.
— Nu te contrazice cu mine. Am plătit deja avansul pentru garsonieră.
— Dar…
— Vica, interveni Bogdan, și noi vom contribui. Banii de la vânzarea casei bunicului stau degeaba, știi bine.
— Tată…
— Nu „tată”. Așază-te și calculează. Tu te pricepi cel mai bine.
Veronica luă o foaie și un pix.
După patruzeci de minute, pe hârtie apărură cifre care o făcură pe Tania să-și ducă mâna la gură.
— Priviți, explică Veronica. Dacă luăm un apartament cu două camere, în câțiva ani va deveni prea mic. Tudor va fi adolescent, iar Mara va avea nevoie de camera ei.
— Atunci luăm trei camere, spuse Bogdan.
— Mai bine patru.
Toți se uitară la ea.
— Clădire nouă. Optzeci și patru de metri pătrați. Cu banii dumneavoastră, avansul ar fi de șaptezeci și două la sută. Credit pe nouă ani. Rata ar ajunge la aproximativ treizeci și una de mii pe lună.
— Vei putea plăti? întrebă Tania.
— Mi s-a aprobat postul de actuar principal pentru segmentul maritim. Și voi primi primă anuală. Pot. Îmi rămâne și o rezervă.
Rodica scutură din cap, zâmbind.
— Și capul acesta îl obliga fiul meu să-i calce pantalonii.
Veronica zâmbi și ea.
— Nu este rușinos să calci pantaloni.
Lăsă pixul jos.
— Rușinos este să crezi că altcineva este obligat să o facă în locul tău.
Primi cheile la sfârșitul lui februarie.
O lună și jumătate mai târziu, în noul apartament cu patru camere, Tudor își puse din nou pe perete posterul cu planete.
Mara își alese tapet cu baloane.
Bonă era Doina, în vârstă de cincizeci și doi de ani. Lucrase douăzeci de ani într-un centru pentru copii și avea un talent rar: putea opri o ceartă doar uitându-se la cei mici, înainte să apuce să le spună ceva.
— Doamnă Veronica, rămâneți liniștită la serviciu, îi spunea ea. Eu stau astăzi până la nouă.
— Mulțumesc. Avem ședință de comitet.
— Mergeți. Aici totul este sub control.
Veronica pleca la birou și, pentru prima dată, nu se mai întreba cine le va încălzi copiilor cina.
La început, senzația i se părea atât de neobișnuită, încât aștepta mereu să apară o problemă.
Dar problema nu apărea.
Putea pur și simplu să muncească.
Iar când se întorcea, se întorcea acasă, nu la un al doilea schimb de lucru.
Radu află abia în aprilie că mama lui își vânduse apartamentul.
Întâmplător, fratele său, George, îl sună.
— De ce nu mai treci deloc pe la mama?
— Am mult de lucru.
— Sigur. Ea s-a obișnuit deja în garsonieră. A terminat renovarea. Bucătăria e mică, dar e luminoasă.
Radu se opri în mijlocul trotuarului.
— În ce garsonieră?
— A ei.
— Mama nu are garsonieră.
George rămase surprins.
— A vândut apartamentul cu trei camere în decembrie. Nu știai?
— L-a vândut?!
Radu ridică vocea.
— Cui? De ce?
La celălalt capăt se făcu liniște.
— Chiar nu știai.
— George!
— Eu nu mă bag. Sun-o singur.
În aceeași seară, Radu veni la mama lui fără să anunțe.
Garsoniera era la etajul opt.
Avea douăzeci și șase de metri pătrați, pereți luminoși și o cutie cu pensule pe pervaz.