— Nu. Tu nu te descurci. Tu doar te ții pe picioare. Sunt lucruri diferite.
Veronica încercă să zâmbească.
— Doamnă Rodica, am doi copii și un milion de griji legate de credit. Unde să mă duc?
— Te vei duce.
Vocea soacrei rămase calmă.
— Va veni o zi când te vei duce. Și să știi că, dacă ziua aceea sosește, voi fi de partea ta. Chiar dacă el este fiul meu.
Făcu o pauză.
— Mai ales pentru că este fiul meu.
Veronica nu răspunse. Doar încuviință și intră în lift.
Totul se rupse într-o joi, la șapte și douăzeci dimineața.
Mara refuza să-și pună ghetele. Tudor își pierduse încălțămintea pentru școală. Veronica trebuia să fie la opt și jumătate la prezentarea calculelor în fața comitetului.
Stătea în hol, cu o singură mână strecurată în palton, iar telefonul îi era prins între umăr și ureche.
— Radu! strigă ea. Te rog, calcă-ți singur pantalonii. Azi nu mai reușesc nimic.
El ieși din dormitor în tricou și pantaloni scurți, cu un pieptene în mână.
Se opri întâi în pragul bucătăriei, apoi traversă încet holul și se așeză chiar în fața ușii.
— Repetă.
— Calcă-ți pantalonii. Fierul este pe raft, masa de călcat este după ușă.
— Deci acum nu mai ai de gând să te ocupi deloc de familie?
— Am spus doar să-ți calci pantalonii.
— Nu, Veronica. Hai să vorbim direct.
Vocea lui deveni tot mai tare.
— Cum adică nu mai slujești familiei? Atunci pentru ce mai ești necesară în casă?
Veronica lăsă încet telefonul în jos.
Mara încremenise cu un singur ghetuț în picior.
Tudor apăru la ușa camerei și se ascunse imediat.
— Spune din nou, zise Veronica.
— Ce?
— Spune încă o dată. Mai tare, ca să audă și copiii.
— Să audă!
Radu își îndreptă umerii.
— Să știe că mama lor abandonează casa pentru un birou oarecare, unde primește mărunțiș ca să calculeze cât de des se scufundă navele!
— Nici nu-ți dai seama ce spui.
— Ba îmi dau seama. Și acum îți spun un singur lucru. Ține-l minte.
Arătă spre ușă.
— Dacă treci pragul acesta și pleci la serviciu, diseară să nu mai vii aici.
Veronica tăcu.
— Deloc.
El lăsă o pauză.
— Niciodată.
Radu era sigur că ea avea să plângă.
Văzuse scena de zeci de ori la negocieri. Omul se împotrivește, ridică glasul, insistă, iar când presiunea devine suficientă, cedează.
Veronica își încheie al doilea nasture al paltonului.
— Tudor, pune-ți căciula. Mara, celălalt ghetuț. Repede.
Radu făcu un pas înainte.
— M-ai auzit?
— Te-am auzit foarte bine. Dă-te la o parte, stai pe mănușa Marei.
— Aștept răspunsul!
Veronica ridică ochii spre el.
— Răspunsul este acesta: am nevoie de un soț, nu de un boier cu clopoțel. De un partener, nu de un supraveghetor.
Radu rămase mut.
— Tu ai ales să fii supraveghetor. Eu aleg să plec.
— Nu te duci nicăieri. Nu ai unde.
— Dă-te la o parte, Radu. Trebuie să-mi susțin proiectul.
El se retrase.
Până în ultima clipă crezu că ea se va întoarce de lângă lift.
Nu se întoarse.
La douăsprezece și patruzeci, Veronica își prezentă calculele pentru segmentul maritim.
La unu și un sfert îi trimise mamei un singur mesaj:
„Mamă, venim la voi în seara asta.”
La patru își luă copiii.
La cinci și jumătate chemă o mașină.
La șapte și douăzeci scoase ultima cutie din apartament.
Radu ajunse acasă aproape de ora nouă.
Nu aprinse imediat lumina pe hol.
Pentru că nu putea să creadă.
Trotineta dispăruse.
La fel și geaca lui Tudor.
Ghetele Marei, căciulițele și fundițele copiilor nu mai erau acolo.
Dispăruse și fotoliul-puf.
În camera lor rămăseseră două paturi goale.
De pe perete fusese dat jos posterul cu planete. În locul lui rămăsese un dreptunghi mai deschis la culoare.
Radu se așeză direct pe podeaua holului.
Își scoase telefonul și sună.
— Da? răspunse Veronica.
— Încerci să mă sperii?
— Nu.
— Unde sunt copiii?
— La bunica. Dorm deja. Tudor a mâncat. Mara s-a spălat într-un lighean, fiindcă mama renovează baia. I-a plăcut chiar.
— Adu-i imediat acasă.
— Nu.
Radu trecu la tonul rece și oficial cu care discuta de obicei cu datornicii.
— Veronica, îți dau timp până mâine seară. Te întorci, uităm neînțelegerea asta. Va trebui să-ți ceri scuze, dar sunt dispus să-mi cer și eu scuze.
— Radu, tu mi-ai dat un ultimatum.
— Eram nervos.
— Iar eu l-am acceptat. Nu mai încerca să dai timpul înapoi.
— Nu vei rezista. Într-o lună te prăbușești.
— Sunt actuar, Radu. În fiecare zi calculez probabilitatea ca cineva să se prăbușească și momentul în care o va face.
Făcu o pauză.
— Mi-am calculat și propriile șanse.
Cererea de divorț ajunse la Radu unsprezece zile mai târziu.
Din clipa aceea, omul care susținuse că „își întreține familia” deveni omul care număra lingurile.
Se certă pentru fiecare obiect.
Pentru televizorul vechi de șase ani.
Pentru mașina de spălat.
Pentru mașina de spălat vase, pe care nu o încărcase niciodată.
Pentru comoda copiilor.
— Eu am cumpărat-o, repeta el.
La al patrulea termen, până și avocatul lui își pierdu răbdarea.
— Domnule Radu, comoda costă unsprezece mii. Ne certăm pentru ea deja a patra oară. Onorariul meu a ajuns aproape la cincizeci de mii.
— Nu este vorba despre bani. Este o chestiune de principiu.