— Nu am stat. Am muncit. Doar că fără salariu, fără concediu medical și fără zile libere.
— Nu-mi recita lozinci. Ai citit pe internet tot felul de teorii: „muncă neplătită”, „egalitate”… Ai stat acasă. Jumătate dintre prietenele tale te considerau norocoasă.
— Atunci s-au înșelat.
Din hol apăru Mara.
Purta pijamale, avea părul ud lipit de frunte și ținea în brațe un arici de pluș căruia îi dispăruseră de mult ambii ochi.
— Tati, îmi citești?
— Tata e obosit, spuse Radu. Tata a muncit.
— Și mama a muncit, observă Mara.
Radu îi zâmbi condescendent.
— Mama s-a prefăcut că muncește. Du-te, te culcă ea.
Veronica se ridică brusc.
Își luă fiica în brațe și porni spre camera copiilor. În prag se opri.
— Tocmai m-ai umilit în fața copilului. Dacă mai faci asta, vom avea o discuție cu totul altfel.
— Altfel cum? strigă el după ea. Mă ameninți? În casa mea?
Veronica nu răspunse.
Câteva secunde mai târziu, vocea ei calmă se auzi din cameră. Îi citea Marei o poveste despre un șoricel rătăcit pe câmp.
Următoarele săptămâni semănau între ele ca vagoanele unui tren fără sfârșit.
Radu ajungea acasă în jurul orei opt și jumătate și începea imediat inspecția.
Trecea cu degetul peste mobilă.
Se uita în baie.
Ridica de pe jos pantoful lui Tudor și îl ținea la distanță până când cineva observa.
— Veronica, explică-mi de ce sunt pantofi pe hol.
— Pentru că un copil de șapte ani a venit de la programul prelungit și a fugit la baie.
— Atunci trebuie educat.
— Educă-l.
— Ce ai spus?
— E fiul tău. Ești acasă două ore pe zi. Începe de aici.
Radu râse iritat.
— Creșterea copiilor este treaba femeii.
— Atunci nu mai veni să inspectezi atelierul altcuiva.
Într-o joi, Veronica îi trimise lista de cumpărături.
Douăsprezece produse. Toate se găseau în același supermarket, aproape de drumul lui spre casă.
Radu apăru după ora nouă, fără nicio sacoșă.
— Ai trecut pe la magazin?
— N-am avut timp. Am avut o ședință.
— Ședința s-a terminat la șase.
El se opri.
— De unde știi?
— Am sunat la recepție. Voiam să știu dacă te aștept sau cumpăr singură.
— Mă verifici?
Începu să-și desfacă nasturele de la guler.
— Mă urmărești?
— Voiam să aflu dacă trebuie să cumpăr mâncare. Am aflat: trebuie să o cumpăr.
— Atunci cumpără! Îți este greu? Acum ai carieră, independență și toată mișcarea voastră femeiască. Mișcă-te.
— Mă mișc, Radu. De șase luni nu mă mai opresc. Doar că tu stai în mijlocul drumului și aștepți ca toți ceilalți să te ocolească.
Veronica dormea cinci sau șase ore pe noapte.
Se trezea la cinci și jumătate, pentru că numai dimineața devreme putea încheia calculele rămase după program.
La șapte îi trezea pe copii.
La opt o ducea pe Mara la grădiniță.
La opt și douăzeci îl lăsa pe Tudor la școală.
La nouă și un sfert se afla deja la biroul ei, la etajul doisprezece, într-o companie unde pe pereți erau hărți ale furtunilor și grafice ale pierderilor din asigurări.
Într-o zi, directorul departamentului o chemă la el.
— Doamnă Veronica, într-un singur trimestru ați refăcut complet modelul de evaluare a riscurilor portuare. În mod normal, pentru o asemenea lucrare ne trebuie un an.
— Calculez repede.
— Vrem să vă oferim postul de actuar principal pentru segmentul maritim. Credeți că puteți face față?
— Pot.
Acasă nu povesti nimic.
Nu vedea rostul.
La fiecare reușită profesională, Radu răspundea aproape la fel:
„Felicitări. Te-au promovat în cutia cu nisip.”
Într-o sâmbătă veni mama lui, Rodica.
Aduse două borcane cu ardei murați și un pachet de mere uscate.
Avea șaizeci și patru de ani. Timp de patruzeci de ani pictase decorațiuni de Crăciun într-o fabrică și încă ținea pensula cu o siguranță de parcă ar fi putut trasa oricând o dungă aurie pe un glob de sticlă.
Se așeză în fotoliu și privi în tăcere.
O văzu pe Veronica curățând cartofi, răspunzând la un apel de serviciu și ștergându-i nasul Marei în același timp.
Îl văzu pe Tudor alergând prin apartament cu foi în mână.
Îl văzu pe Radu întins pe canapea, cu telefonul în palmă, poruncind din când în când:
— Veronica, cămașa pentru mâine nu e călcată.
Rodica își întoarse capul spre fiul ei.
— Radu, ridică-te și calc-o.
— Mamă, nu începe.
— Nici nu am început. Privesc de o jumătate de oră și încă nu am văzut nimic bun.
La cină, atmosfera deveni neobișnuit de tăcută, ca înaintea unei furtuni.
— Radu, spuse Rodica, îți amintești când am stat cinci ani acasă? Întâi cu tine, apoi cu George.
— Îmi amintesc. Și?
— Pe atunci trebuia să-i cer tatălui tău fiecare ban. Pentru ciorapi. Pentru dentist. Pentru ghete. Iar el îmi răspundea exact cum îi vorbești tu acum soției tale: „Ce, îți este greu?”
— Mamă, aici este altfel. Ea a vrut să lucreze. Nu a obligat-o nimeni.
— A vrut să fie din nou om, spuse Rodica. Iar tu vrei să rămână un obiect casnic comod.
— Minunat.
Radu își împinse farfuria.
— Mama mea este împotriva propriului fiu. Ce să mai spun?
— Nu sunt împotriva fiului meu. Sunt de partea nepoților mei. Și a dreptății.
La lift, Rodica o prinse pe Veronica de braț.
— Vica, nu vei rezista mult așa.
— Voi rezista.