Radu intră în apartament și, chiar de la primul pas, se lovi cu genunchiul de trotineta copiilor.
Trotineta ricoșă spre perete, ghidonul sună sec în plintă, apoi rămase în mijlocul holului, de parcă și ea și-ar fi dat seama că nu avea ce căuta acolo.
Dintre cele trei becuri de pe coridor, doar unul era aprins. Pe cuier atârna o geacă necunoscută — mai exact, era a lui Tudor, doar că Radu nu o mai văzuse până atunci. Asta însemna că, din nou, se cumpărase ceva fără să fie întrebat.
— Veronica! strigă el în adâncul locuinței. Nu ți-am spus să scoți trotineta din drum?
Din cameră se auzi o tastatură apăsată rapid, apoi scârțâitul unui scaun.
Veronica apăru în hol cu telefonul prins între umăr și ureche și cu un creion în mână. Privirea îi rămăsese încă printre tabelele de la serviciu. Avea părul strâns neglijent, iar mânecile cămășii erau suflecate până la coate.
— Bună, Radu. Mi-ai spus. I-am zis lui Tudor să o pună la loc. O va face imediat.
— „O va face”, repetă el batjocoritor, în timp ce își scotea pantofii. În casa asta poate cineva să facă un lucru pe loc, nu cândva, în viitor?
— Cineva din casa asta este în picioare de la șapte dimineața, răspunse Veronica fără să ridice vocea. Cina e gata. Tudor și-a făcut tema la matematică. Mara e în baie.
Radu intră în bucătărie, ridică capacul cratiței și privi înăuntru de parcă tocmai descoperise ceva scandalos.
Înăuntru erau șase chiftele pregătite.
— Asta ce mai e?
— Cina.
— Sunt chiftele congelate din cutie, Veronica. Eu muncesc douăsprezece ore, conduc treizeci de oameni, luna asta am semnat contractul pentru camere frigorifice la trei firme, iar când ajung acasă mă întâmpină chiftele din pachet.
— Ajungi acasă la o cină caldă, îi răspunse ea. Am venit la șapte, am fiert hrișcă, am făcut salată și am încălzit chiftelele. Dacă vrei sarmale făcute în casă, gătește-le tu.
— Eu vreau ca locuința asta să fie o casă, nu un loc de tranzit.
Radu se așeză la masă.
Își împinse farfuria câțiva centimetri, ostentativ, apoi începu totuși să mănânce, privind fix înainte.
Veronica puse apa la fiert, luă de pe uscător colanții Marei și începu să-i împăturească pe marginea mesei.
Era nevoită să fure minute de oriunde putea.
Trei de aici.
Cinci de dincolo.
Pentru ea, timpul avea aproape aceeași valoare ca banii.
— Nici măcar nu pot mânca liniștit, mormăi Radu. Ia cârpele astea de pe masă.
— Atunci ia lingura și hrănește-o pe Mara, iar eu le strâng.
— Eu am mâncat? Abia am ajuns acasă.
— Și eu abia am venit de la serviciu.
El zâmbi ironic.
— Serviciu, vezi bine.
Veronica îl privi.
— Lucrez în reasigurări. Calculez riscuri: cât de probabil este să ardă o fabrică, să eșueze o navă, să se piardă o încărcătură. Pentru asta sunt plătită.
— Ești plătită cu mărunțiș. Salariul tău e o treime din prima mea trimestrială. Nu mă face să râd.
— Câștig o sută zece mii. Și venitul meu va crește.
Radu lăsă furculița jos.
— O sută zece mii? Atunci îți dau eu banii ăștia în fiecare lună, te întorci acasă și toată lumea e fericită. Dar vreau ca lucrurile să fie în ordine: fără chiftele congelate și fără trotinetă în mijlocul holului.
Veronica îl privi câteva secunde.
— Nu o să-mi dai tu salariu.
— De ce nu?
— Pentru că timp de șapte ani nu mi-ai plătit munca. Îmi dădeai bani, Radu. Ca pe o indemnizație.
El se ridică, puse farfuria în chiuvetă și, bineînțeles, nu o clăti.
Așa făcea întotdeauna.
Zgomotul scurt al farfuriei însemna că, în opinia lui, își încheiase partea din viața de familie.
Din baie, Mara strigă că apa se răcise.
În cameră, Tudor îi explica zgomotos cuiva la telefon regulile unui joc pe calculator.
— Radu, spuse Veronica, hai să vorbim serios. Chiar am nevoie de ajutor.
El se întoarse spre ea.
— Ajutor. Iar începe.
— Sunt doar trei lucruri. Joi, când vii acasă, treci pe la magazin și cumperi ce e pe listă. E aproape, faci un ocol de șapte minute. De două ori pe săptămână lucrezi cu Tudor la teme. Și duci gunoiul când ieși să fumezi.
— Atât?
— Atât.
— Perfect.
Radu se sprijini cu umărul de tocul ușii.
— Acum cele trei condiții ale mele. Nu descarc sacoșele. Nu stau lângă caietele copiilor. Și nu car gunoiul ca un gunoier. Am treizeci de oameni sub mine. Mă știe jumătate de oraș de la târguri și conferințe. Nu o să mă plimb prin magazine cu coșul în mână ca un bărbat condus de nevastă.
— Deci ți-e rușine să duci lapte acasă?
— Nu mi-e rușine.
— Atunci ce este?
— Nu este potrivit pentru statutul meu.
Veronica se așeză încet pe scaun și își puse palmele pe masă.
— Nu este potrivit pentru statutul tău, repetă ea. Radu, avem doi copii. Nu i-am născut doar pentru mine.
— Tu i-ai născut. Eu am asigurat banii. Fiecare cu partea lui.
— Șapte ani ți-am asigurat eu toată viața de acasă. Șapte ani. Am plecat dintr-o companie care voia să mă mute la sediul central. Nu am mai lucrat ca tu să ai în fiecare zi cămăși călcate, supă caldă și ordine.
— Și ce vrei acum? ridică el glasul. Să-ți dau medalie? Să punem o placă pe scară? Nu ai lucrat în mină. Ai stat acasă!