La ora nouă și zece, telefonul meu a sunat.
Era adjuncta directoarei, care s-a prezentat și a început conversația cu o grijă exagerată.
— Din câte am înțeles, Andrei intenționează să vină astăzi la ceremonie într-o ținută… neobișnuită.
— Da.
— Nu vrem să îi încălcăm dreptul la exprimare.
Nu-mi plăcea deloc direcția în care mergea discuția.
— Dar?
— Am vrea doar ca atenția să rămână concentrată asupra întregii promoții. Îi putem oferi lui Andrei o variantă mai potrivită.
M-am uitat spre bucătărie.
Andrei stătea lângă scară.
Auzise fiecare cuvânt.
— Ce variantă?
— Avem un costum festiv de rezervă.
— Are deja haine.
La celălalt capăt al firului s-a lăsat tăcerea.
— Încercăm doar să evităm o situație neplăcută.
Andrei mi-a întins mâna.
I-am dat telefonul.
A ascultat câteva clipe în liniște, apoi a spus:
— Vă mulțumesc, dar voi purta totuși rochia.
A urmat o nouă pauză.
— Nu. Înțeleg.
A închis.
M-am uitat la el.
— Încă te poți răzgândi.
Andrei a luat husa cu rochia.
— Nu mă voi răzgândi.
— Am trimis deja școlii fotografia de absolvire a Mariei, mi-a spus. I-am rugat să o afișeze pe ecran când le voi face semn.
— Știu de ce?
— Despre Maria, da. Despre rochie, nu.
Când am ajuns la sală, abia mai puteam respira.
Oamenii l-au observat aproape imediat. Câțiva elevi se uitau fără să se ascundă. Mai multe persoane au început să râdă.
O femeie l-a privit pe Andrei și i-a șoptit ceva prietenei de lângă ea.
Amândouă s-au întors către noi.
Andrei stătea alături de colegii lui, ca și cum nimic din jur nu l-ar fi atins.
Dar eu îl cunoșteam prea bine.
Avea umerii încordați.
Maxilarul îi era strâns.
Auzea fiecare cuvânt.
Aș fi vrut să-l duc acasă.
Aș fi vrut să mă așez în fața lui și să-l apăr de fiecare telefon ridicat în acea sală.
În schimb, m-am așezat în al treilea rând, pentru că exact asta îmi ceruse.
— Orice s-ar întâmpla, mi-a spus înainte să se alăture colegilor, rămâi acolo unde te pot vedea.
Și am rămas.
Numele se succedau, iar șoaptele deveneau mai puternice de fiecare dată când Andrei apărea în câte un cadru.
În cele din urmă, directoarea i-a rostit numele.
Am simțit că inima mi se oprește.
Andrei a pășit pe scenă.
Râsetele l-au urmat.
Și-a primit diploma.
Apoi s-a întors.
Dar, în loc să se îndrepte spre colegi sau către fotografii aflați în lateral, a coborât de pe scenă.
A mers pe culoarul central.
Direct spre mine.
În sală s-a făcut și mai mult zgomot.
Cineva a râs din nou.
O fată de lângă culoar a șoptit:
— Chiar face asta?
Andrei a continuat să înainteze.
Când a ajuns la al treilea rând, s-a oprit chiar în fața scaunului meu.
Pentru prima dată în acea zi, stăpânirea lui de sine a început să se destrame.
Ochii îi străluceau de lacrimi.
— Este pentru tine, a spus încet.
A înghițit cu greu.
— De la amândoi.
Mi s-a tăiat respirația.
Andrei a băgat mâna în buzunarul rochiei roșii.
A scos un pachețel plat, înfășurat cu grijă în hârtie subțire.
Râsetele au mai continuat câteva secunde.
Apoi Andrei a desfăcut hârtia.
Când am văzut ce se afla înăuntru, tot zgomotul din jur a dispărut.
Era o margaretă galbenă, uscată. 🌼
Îi lipsea o petală.
Tulpina se înnegrise cu timpul, iar floarea era aproape complet presată.
Dar am știut imediat de unde provenea.
Mi-am dus mâna la gură.
— O, Andrei…
Sala de festivități s-a dizolvat în jurul meu.
Într-o clipă, m-am întors în trecut.
În ziua aceea, Maria mai avea încă suficientă putere să iasă câteva ore din spital.
Toată săptămâna se plânsese de pereții albi, de mâncare și de felul în care oamenii se purtau cu ea de parcă s-ar fi putut rupe în orice clipă.
Își dorea măcar puțină normalitate.
Așa că am dus-o la cumpărături.
Mai erau câteva luni până la absolvire, dar Maria mă obligase să-i promit că vom găsi neapărat o rochie.
— Numai culori triste să nu fie, a declarat când am intrat în magazin.
— Nici măcar nu ai văzut ce au.
— Știu deja.
S-a îndreptat direct spre rafturile cu haine.
Andrei venise cu noi și se străduia din toate puterile să pară plictisit.
Maria a probat trei rochii înainte să o găsească pe cea potrivită — cea roșie.
Când a ieșit din cabina de probă, zâmbea.
Nu era zâmbetul obosit pe care învățase să-l ofere medicilor și rudelor îngrijorate.
Era zâmbetul ei adevărat.
S-a rotit o dată în fața oglinzii.
— Pe aceasta o iau.
Andrei a izbucnit în râs.
— Arăți ca un semnal de alarmă.
Maria i-a aruncat eticheta de preț.
— Nu te pricepi deloc la modă.
Am cumpărat rochia.
La întoarcerea spre spital, Maria ne-a rugat să oprim lângă o grădină mică, aproape de intrare.
De-a lungul aleii creșteau margarete galbene.
S-a aplecat și a rupt una.
I-am spus că probabil nu era voie.
A zâmbit ștrengărește.
— Să mă aresteze.
Mai târziu, în salon, a ascuns floarea între paginile unei cărți.
Uitase complet de ea.
Până în clipa aceea.
Andrei ținea aceeași margaretă în palmă.
Mâinile au început să-mi tremure.
— De unde ai luat-o?
S-a uitat la floare.
— Mi-a dat-o Maria.
L-am privit fără să înțeleg.
— Ce?
Femeile care râseseră înainte au amuțit.
Și elevii din apropiere au tăcut.