Andrei a desfăcut cu grijă încă un strat de hârtie.
Dedesubt se afla un bilețel mic.
Pe una dintre fețe era scrisul fiicei mele.
L-am recunoscut imediat.
Vocea lui Andrei tremura.
— Mi l-a dat cu trei zile înainte să moară.
M-am uitat la el.
— De ce nu mi-ai spus?
— M-a făcut să promit că nu o voi face.
Oamenii au început să se întoarcă în scaune.
Telefoanele, ridicate până atunci doar ca să-l batjocorească, erau încă îndreptate spre noi.
Dar nimeni nu mai râdea.
Directoarea se afla încă lângă scenă.
Ne privea.
Andrei mi-a întins bilețelul.
Abia am reușit să-l desfac.
Sus, Maria îmi scrisese numele.
Ochii mi s-au umplut de lacrimi înainte să ajung la următoarea linie.
Andrei s-a așezat lângă mine.
— Citește.
Am încercat.
Litera după literă se topea însă în fața ochilor mei.
Atunci Andrei mi-a acoperit mâna cu a lui și a început să citească încet împreună cu mine.
Maria scrisese că înțelegea că, cel mai probabil, nu avea să ajungă la absolvire.
Îi era greu chiar și să recunoască asta.
Ura gândul că Andrei avea să-și primească diploma fără ea.
Dar, mai mult decât atât, nu voia ca absența ei să transforme absolvirea lui într-o altă zi de doliu.
Apoi am ajuns la rândurile care m-au frânt de tot.
Scrisese că rochia roșie trebuia să facă parte din una dintre cele mai fericite zile ale vieții ei.
Iar dacă ea nu avea să o poarte, nu voia ca rochia să rămână ani întregi în dulap, asemenea unui lucru pe care toți se temeau să-l amintească.
Voia ca rochia să ajungă acolo.
Voia să o vedem.
Și voia să știu că, deși un loc avea să rămână gol în acea zi, amândoi copiii mei ajunseseră totuși la absolvire.
Am strâns bilețelul la piept.
Din mine a ieșit un sunet pe care nu am mai putut să-l controlez.
Andrei m-a îmbrățișat.
M-am agățat de el.
Timp de câteva săptămâni încercasem să nu plâng în fața lui.
Îmi repetasem că își pierduse deja sora și că acum avea nevoie de o mamă puternică.
Dar în sala aceea, cu rochia Mariei și floarea culeasă în ziua aceea între noi, m-am prăbușit cu totul.
Andrei mi-a șoptit:
— Maria voia ca floarea să ajungă la tine.
Am clătinat din cap, fără să-mi desprind obrazul de umărul lui.
— De ce nu mi-ai spus nimic?
— Pentru că m-ai fi oprit.
Avea dreptate.
— Aproape că am făcut-o oricum.
— Știu.
La câteva scaune distanță, una dintre femeile care râseseră mai devreme și-a plecat privirea.
Cealaltă și-a acoperit gura cu palma.
Apoi cineva din spate a întrebat încet:
— Era rochia surorii lui?
Întrebarea s-a răspândit printre rânduri.
Odată cu ea, a venit și răspunsul.
Sora lui geamănă.
Murise.
Era rochia ei de absolvire.
Îl rugase să o poarte.
Șoaptele care, cu doar câteva minute înainte, îl umilise pe Andrei s-au schimbat complet.
M-am uitat peste umărul lui.
Băiatul care îl filmase pe scenă și-a coborât încet telefonul.
Un alt elev privea în podea.
Fata de lângă culoar începuse să plângă.
Apoi l-am văzut pe Bogdan.
Cel mai bun prieten al lui Andrei stătea lângă peretele din fundul sălii.
Nici nu știusem că venise.
Fața îi devenise palidă.
S-a apropiat încet de noi.
Andrei l-a observat și s-a ridicat.
Câteva secunde, cei doi s-au privit fără să spună nimic.
Bogdan s-a uitat la rochie.
Apoi la floare.
— Nu am știut, a spus el.
Chipul lui Andrei s-a întărit.
— Nici nu ai întrebat.
Bogdan a înghițit în sec.
— Am crezut că vrei doar să faci o declarație.
— Chiar asta voiam.
Andrei și-a îndreptat privirea spre rochia Mariei.
— Doar că nu declarația la care te-ai gândit tu.
Ochii lui Bogdan s-au umplut de lacrimi.
— Îmi pare rău.
Andrei nu l-a iertat imediat.
Unele scuze trebuie lăsate să plutească o vreme în aer.
Atunci directoarea a coborât de pe scenă.
În sală se așternuse aproape liniștea deplină.
S-a apropiat de noi și s-a uitat la Andrei.
— În această dimineață ți-am propus să alegi o ținută mai potrivită.
Andrei nu a răspuns.
Directoarea a inspirat adânc.
— Îmi pare rău.
Au auzit-o câțiva părinți.
Și elevii strânși în apropiere.
Apoi s-a întors către sală.
— Vom întrerupe ceremonia pentru câteva minute.
Nimeni nu a protestat.
Directoarea și-a îndreptat din nou privirea către Andrei.
— Ai vrea să le spui tuturor cui i-a aparținut rochia?
Andrei s-a uitat la mine.
Am dat din cap.
S-a întors în partea din față a sălii.
De data aceasta, nimeni nu mai râdea.
A stat din nou sub aceleași reflectoare în care, cu câteva minute înainte, fusese batjocorit.
Mâinile îi tremurau.
Vocea îi era însă sigură.
— Sora mea geamănă, Maria, trebuia să absolve astăzi împreună cu mine.
Tăcerea s-a adâncit.
— A ales rochia aceasta după una dintre vizitele la spital. A murit înainte să apuce să o poarte.
De undeva s-a auzit un plâns.
Andrei a continuat:
— Înainte să moară, m-a făcut să promit că rochia nu va rămâne agățată într-un dulap. Voia ca mama să vadă că astăzi am absolvit amândoi.
A ridicat margareta uscată.
— Maria a cules floarea aceasta lângă spital, în ziua în care am cumpărat rochia. Mi-a cerut să i-o dau mamei astăzi.
Andrei a privit către întreaga sală.
— Știam că unii dintre voi vor râde.
Câțiva elevi și-au coborât capetele.