Andreea vedea că nu încerca doar să repare câteva greșeli izolate. Învăța din nou unde se termină ajutorul acordat rudelor și unde începe trădarea intereselor soției.
Într-o seară, Mihai se așeză singur în fața ei, în bucătărie.
— Am crezut mereu că, dacă ignor conflictul, pot păstra pacea.
Andreea își ridică privirea.
— Nu păstrai pacea. Îți păstrai confortul.
El încuviință fără să se împotrivească.
— Mi-a fost teamă că va trebui să aleg între tine și familia mea.
— Nu trebuia să alegi între oameni. Trebuia să alegi sinceritatea.
Mihai își privi îndelung mâinile.
— Acum înțeleg.
După acea discuție, Andreea îi dădu cheia nouă.
Una singură.
Fără copii pentru mamă și soră. Fără exemplare de rezervă „în caz că va fi nevoie”.
Mihai o luă în tăcere, ca și cum ar fi primit nu o bucată de metal, ci o condiție clară.
Simona nu mai veni în apartament.
La început, absența ei fusese o pedeapsă demonstrativă. Mai târziu, Mihai îi povesti că sora lui se angajase la un punct de ridicare a coletelor și începuse să-și achite treptat celelalte datorii.
Andreea nu comentă.
Nu voia nici să triumfe, nici să-i fie milă.
Un adult se lovise în cele din urmă de urmările propriilor alegeri. Nu era o pedeapsă, ci ordinea firească a lucrurilor.
După două luni, Elena trebuia să facă o nouă investigație.
Andreea își duse mama la clinică, așteptă rezultatele și, pentru prima dată după multă vreme, ieși din cabinet fără greutatea aceea apăsătoare în piept.
Evoluția era pozitivă. Trebuia să continue monitorizarea, însă complicația de care se temeau nu se confirmase.
În mașină, mama observă că fiica ei privea drumul cu prea multă concentrare.
— Tu și Mihai v-ați împăcat?
Andreea nu răspunse imediat.
— Banii au fost restituiți.
— Nu te întreb despre bani.
La semafor, lângă ele, opri o mașină. Șoferul transporta un ficus uriaș, ale cărui frunze atingeau geamul și tremurau caraghios de la ventilator.
— Nu știu, mamă. Probabil că nu în totalitate. Dar acasă este mai multă sinceritate.
Elena încuviință.
— Uneori sinceritatea valorează mai mult decât liniștea.
Andreea zâmbi ușor.
— Dacă ai fi văzut cum stăteau toți în fața telefonului… Era o asemenea tăcere, încât auzeam cum Simona își zgârie geanta cu unghia.
Mama ei râse.
Andreea râse și ea.
A fost un râs scurt, dar adevărat.
În acea seară, Andreea intră în camera de lucru.
Camera se afla încă pe raftul de sus. O coborî, o întoarse în mâini și apoi o puse înapoi în cutie.
Încuie seiful și mută cheia în alt loc.
Nu pentru că începuse să-i suspecteze pe toți.
Ci pentru că nepăsarea de altădată se terminase.
Mihai apăru în prag.
— Pot să intru?
— Poți.
Se uită la seif, apoi la cutia cu aparatul.
— O dai jos?
— Da. Deocamdată nu mai este necesară.
— Și dacă va fi din nou?
Andreea îi susținu privirea.
— Atunci o voi pune la loc.
Mihai primi răspunsul fără să se supere.
Se apropie, dar nu încercă să o îmbrățișeze fără să întrebe, așa cum făcea înainte când voia să încheie cât mai repede o discuție neplăcută.
Se opri doar lângă ea.
— Nu vreau să simți că trebuie să verifici totul când ești lângă mine.
— Atunci nu-mi da motive să verific.
— Voi încerca.
— Nu încerca. Fă-o.
El încuviință.
Nu avu loc o împăcare spectaculoasă, de poveste.
O căsnicie nu se repară printr-o singură conversație, așa cum nu repari o încuietoare doar rotind cheia. Încrederea nu revine automat după ce vinovata a scris o declarație.
Dar, pentru prima dată, în casa lor existau reguli care puteau fi rostite cu voce tare și fără rușine:
Lucrurile altuia nu se iau.
Cheile nu se împart fără acordul proprietarului.
Soția nu este pusă mereu după toate rudele.
Banii destinați tratamentului nu sunt o rezervă de familie pentru greșelile altora.
După șase luni, Andreea o întâlni întâmplător pe Simona lângă farmacie.
Simona slăbise și se îmbrăca mai simplu, fără strălucirea ostentativă de odinioară.
Când o văzu pe Andreea, vru mai întâi să treacă mai departe, dar se opri.
— Bună.
— Bună.
Stăteau la intrare. Oamenii treceau pe lângă ele cu sacoșe și umbrele deschise. Ploua mărunt, iar asfaltul se umplea de pete întunecate.
— Atunci ți-am spus multe lucruri urâte, începu Simona, aranjându-și cureaua genții.
Andreea tăcu.
— Banii i-am restituit. Dar acum înțeleg că nu era vorba doar despre ei.
— Nu.
Simona încuviință, de parcă se temuse cel mai mult tocmai de acest răspuns scurt.
— Nu-ți cer să uiți.
— Și bine faci.
Simona zâmbi stânjenit.
— Nu te-ai schimbat deloc.
— Ba da. Înainte aș fi spus că nu s-a întâmplat nimic grav.
Simona își coborî privirea.
— Și acum ce spui?
— Că nu a fost normal. Dar dacă nu te mai amesteci în viața altora și nu mai pui mâna pe lucrurile lor, nu va trebui să ne războim.
Simona o privi câteva secunde, apoi dădu din cap.
— Am înțeles.
Se despărțiră fără îmbrățișări și fără promisiuni de prietenie veșnică.
Andreea cumpără medicamentele, ieși în ploaie și își deschise umbrela.
Nu simțea bucurie și nici triumf.
Doar o liniște așezată.