Uneori, dreptatea arată exact așa: nu ca o victorie zgomotoasă și nici ca prăbușirea unui dușman, ci ca posibilitatea de a merge mai departe fără să te gândești mereu la un seif rămas descuiat.
Acasă, Mihai o întâmpină în bucătărie.
Pe masă erau două farfurii, iar lângă ele se aflau furculițele și șervețelele așezate cu grijă. Învățase să nu mai lase lucrurile împrăștiate și să nu transforme dezordinea într-o dovadă a oboselii lui.
Un detaliu mărunt.
Dar Andreea observa asemenea detalii.
— Mama m-a sunat, spuse el.
Andreea își scoase haina.
— Ce voia?
— Ne invită duminică. I-am spus că mai întâi te întreb pe tine.
Andreea îl privi.
Mihai îi susținu privirea.
— Duminică merg la mama mea. Dacă vrei, poți să o vizitezi singur pe Mariana. Eu voi merge la ea altă dată.
— Bine.
În trecut, după un asemenea răspuns, Mihai ar fi început să explice cât de rănită avea să fie mama lui.
Acum acceptă pur și simplu hotărârea soției.
Iar asta însemna mai mult decât orice scuză.
Andreea intră în camera de lucru, deschise dulapul și verifică seiful.
Nu din suspiciune.
Din obișnuință.
Banii și actele erau la locul lor.
Închise ușa și își ținu palma câteva secunde pe metalul rece.
Cândva, Andreea crezuse că încrederea înseamnă să nu fie nevoie să încuie nimic.
Acum înțelegea altfel.
Încrederea înseamnă să știi unde se află cheia și, chiar știind, să nu iei ceea ce nu-ți aparține.
Iar dacă cineva consideră că legătura de familie îi dă dreptul să dispună de banii, locuința și răbdarea ta, atunci aceea nu este familie.
Este doar o poveste convenabilă pentru oameni obișnuiți să ia fără să întrebe.
Andreea stinse lumina și se întoarse în bucătărie.
— Totul este în regulă? întrebă Mihai.
Se așeză în fața lui și răspunse sincer:
— Acum e mai bine.