Nu fiindcă aș fi avut îndoieli. Hotărârea se forma încet, ca un lucru care fusese acolo de mult, dar nu avusese încă un nume. Furia, oboseala și sentimentul că eram folosiți se adunaseră prea multă vreme. La un moment dat am înțeles că, dacă mai cedam o dată, totul avea să continue la nesfârșit.
Nu voiam să mă răzbun și nici s-o umilesc pe Corina în fața familiei.
Voiam doar ca fiecare să înceapă să răspundă pentru propriile alegeri.
I-am trimis un mesaj personal:
„Venim la aniversarea mamei. Vom găti pentru mine, Andrei și doamna Elena. Pentru tine și Mihai, aduceți tot ce aveți nevoie.”
Răspunsul a venit aproape imediat:
„Ioana, ce ar trebui să însemne asta?”
I-am explicat pe scurt, fără reproșuri și fără fraze inutile.
Un minut mai târziu, telefonul a sunat.
Corina a vorbit mult, tare și cu o indignare aproape teatrală. A repetat de câteva ori cuvintele „familie”, „sprijin”, „egoism” și „zgârcenie”.
Am ascultat-o până la capăt, apoi am spus:
— Corina, și noi vrem o locuință. Și noi economisim și renunțăm la lucruri. Înțeleg că voi aveți un credit, dar este creditul vostru și sunt obligațiile voastre. Noi nu le-am semnat.
— Dar suntem rude! a izbucnit ea.
— Tocmai fiindcă suntem rude îți vorbesc direct, în loc să continui să tac până ajung să te urăsc.
Corina a închis.
Andrei stătea lângă mine pe canapea, cu ochii în podea.
— S-a supărat foarte tare, a murmurat el.
— Știu.
— La aniversarea mamei va arăta urât.
— Știu și asta.
A tăcut mult, apoi a spus atât de încet, încât aproape nu l-am auzit:
— Dar ai dreptate.
În ajunul petrecerii am mers la piață, apoi la un supermarket. Am ales cu grijă carnea pentru cuptor, legumele cele mai proaspete, unt bun și smântână grasă.
Tortul am hotărât să-l fac singură. Doamna Elena iubea tortul cu foi de miere, iar mie îmi ieșea de fiecare dată.
Între timp, Andrei făcea curățenie, aranja scaunele și se ocupa de flori. A cumpărat un buchet mare de crizanteme, florile preferate ale mamei sale.
Am pregătit totul aproape fără să vorbim, însă între noi nu era tensiune.
Era o tăcere calmă și concentrată, asemănătoare acelei liniști de dinaintea unei furtuni puternice, când aerul devine deodată limpede și apăsător.
Am început să aranjez masa dis-de-dimineață, cu mult înainte de sosirea musafirilor.
Când totul a fost gata, m-am retras câțiva pași și am privit cele două jumătăți atât de diferite. În mine se amestecau neliniștea și o mulțumire ciudată. Probabil așa se simte un om care, după ani de tăcere, hotărăște să spună adevărul cu voce tare.
Andrei stătea în cadrul ușii.
— Partea aceasta este pentru ei, iar cealaltă pentru noi, am spus, ca și cum îmi verificam curajul înainte de a repeta aceleași cuvinte în fața tuturor.
Vocea mea a sunat ferm.
Fraza a rămas suspendată în aer, grea, sinceră și imposibil de retras.
Andrei s-a apropiat, m-a cuprins pe la spate și și-a lipit obrazul de tâmpla mea.
— O să fie bine, a spus.
Poate că fusese o întrebare.
— O să fie, am răspuns.
Prima a sosit doamna Elena.
Am întâmpinat-o pe hol cu flori și urări. Ne-a îmbrățișat, ne-a mulțumit de mai multe ori pentru buchet, a lăudat mirosul tortului și a început imediat să spună că nu trebuia să ne ostenim atât.
Apoi a intrat în sufragerie.
Când a văzut masa, s-a oprit.
Câteva secunde și-a mutat privirea de la o față de masă la cealaltă.
— Ce este asta? a întrebat încet.
I-am povestit pe scurt despre înțelegerea mea cu Corina. Fără acuzații și fără să transform totul într-un rechizitoriu.
Doamna Elena m-a ascultat până la capăt. A privit întâi jumătatea bogată, apoi partea modestă.
După aceea a dat încet din cap.
Nu a spus nimic. S-a apropiat doar de mine, m-a luat de mână și mi-a strâns ușor degetele.
Corina și Mihai au ajuns după aproximativ o jumătate de oră.
Corina ținea o singură sacoșă de cumpărături. Prin plasticul subțire am zărit o pungă de chipsuri, o bucată de salam și un borcan cu murături.
Așa arăta, în mintea ei, acel „ceva ușor” pe care promisese să-l aducă.
Mihai purta zâmbetul lui politicos, gol de orice expresie.
S-au descălțat și au intrat în cameră.
Corina a văzut masa și s-a oprit brusc.
— Asta ce mai este? a întrebat pe un ton care anunța scandalul înainte ca el să înceapă.
— Aceasta este partea voastră. Noi vom sta aici, a răspuns Andrei.
Vorbea ceva mai încet decât de obicei, dar vocea nu i-a tremurat.
Corina s-a întors spre mine.
— Ioana, tu chiar vorbești serios?
— Foarte serios.
Pentru câteva clipe, nimeni nu a scos un cuvânt.
Corina s-a uitat la soțul ei. Mihai a ridicat din umeri, cu aceeași dorință obișnuită de a rămâne în afara oricărei confruntări.
Apoi ea s-a întors spre mama ei.
— Mamă, vezi ce au făcut? Ție ți se pare normal?
Doamna Elena stătea în capul mesei, exact la granița dintre cele două jumătăți. Totuși, scaunul ei era tras puțin spre partea noastră.
Și-a privit fiica mult timp.
— Văd, a răspuns calm.
— Și ești de acord?
— Corina, a spus doamna Elena.
În vocea ei a apărut o fermitate pe care, în toți anii de când o cunoșteam, o auzisem foarte rar.