În cele din urmă, aproape toată masa a fost plătită și pregătită de noi. Am cumpărat carne, legume, brânzeturi, mezeluri și băuturi. Eu am făcut câteva salate și am copt un tort mare.
Corina și Mihai au venit cu un carton de suc și un pachet de biscuiți ieftini.
Doamna Elena era vizibil jenată. Încerca mereu să ne strecoare bani sau să preia din gătit, însă noi refuzam. Nu voiam să stricăm aniversarea discutând despre cheltuieli.
Seara a trecut liniștit.
Apoi a venit Revelionul.
— Haideți să facem la noi, a propus Corina. Avem loc, bradul este deja împodobit. Doar să aduceți voi mâncarea și cumpărăturile, bine? Pregătim și noi ceva, desigur, dar totul s-a scumpit, iar rata nu așteaptă.
Din nou, noi am dus aproape întreaga masă festivă.
După aceea a urmat o întâlnire de familie în primăvară. Apoi una vara. După aceea, o altă aniversare, toamna.
De fiecare dată, Corina aducea vorba despre credit.
De fiecare dată spunea:
— Doar înțelegeți prin ce trecem.
Și, de fiecare dată, noi chiar încercam să înțelegem.
Numai că banii noștri se subțiau. Tocmai banii pe care voiam să-i transformăm în avansul pentru propria locuință.
Într-o seară, Andrei a calculat cât cheltuiserăm într-un an pentru mesele „de familie”. Când a terminat, suma de pe foaie ne-a lăsat fără cuvinte.
Am rămas amândoi la masa mică din bucătăria apartamentului închiriat. Nu ne priveam, dar ne gândeam la același lucru: o parte importantă din suma aceea ar fi putut fi deja în contul nostru de economii.
Totul s-a schimbat definitiv la sfârșitul lui septembrie.
În seara aceea trecuserăm pe la doamna Elena fără un motiv anume. Ea făcuse ceai, pusese pe masă dulceață de prune și scosese din cuptor o tavă cu plăcinte.
După vreo douăzeci de minute, au apărut pe neașteptate Corina și Mihai. Au spus că se aflau prin apropiere și se gândiseră să treacă.
Eu nu mai credeam de mult în întâmplarea acestor vizite. Cumva, veneau mereu exact când mama lui Andrei avea mâncare caldă pregătită.
Am vorbit despre serviciu, vreme și câteva noutăți din familie. La un moment dat, Corina și-a așezat ceașca pe farfurioară și a spus:
— M-am tot gândit. Eu și Mihai mai avem ani buni de plătit creditul. În fiecare lună dăm o sumă uriașă și aproape că nu ne mai permitem nimic. Voi sunteți într-o situație mai ușoară, fiindcă deocamdată stați în chirie și nu sunteți legați de bancă. Așa că ar fi corect să stabilim ca toate mesele de familie să le organizați voi. Voi cumpărați, gătiți și puneți masa. Când terminăm de plătit, o să vă întoarcem cumva ajutorul.
În cameră s-a lăsat o tăcere grea.
Doamna Elena și-a coborât imediat privirea. Așa făcea întotdeauna când se simțea prinsă între copiii ei și nu știa de partea cui să fie.
Andrei și-a lăsat ceașca pe masă, foarte încet.
Eu am continuat s-o privesc pe Corina.
Chipul ei era calm și sigur.
Mihai stătea lângă ea și, fără să spună nimic, arăta că îi susține ideea. În același timp, tăcerea lui îi păstra o portiță de scăpare. Dacă izbucnea o ceartă, putea pretinde că propunerea nu fusese a lui.
— Și noi strângem bani pentru o locuință, am spus.
Corina a făcut un gest nepăsător cu mâna.
— Voi doar stați cu chirie. Nu aveți obligații atât de serioase ca noi. Noi chiar suntem într-o perioadă grea.
— Nici pentru noi nu este simplu, am răspuns, silindu-mă să păstrez un ton liniștit.
— Ioana, compari două lucruri care nu au nimic de-a face unul cu altul, a spus Corina cu acea îngăduință care mă irita cel mai tare.
Vorbea ca și cum eu aș fi fost un copil încăpățânat care refuza să priceapă ceva evident și îi încurca pe toți ceilalți.
Am zâmbit, m-am ridicat și am mers în bucătărie să spăl vasele.
Andrei a rămas în sufragerie.
La început i-am auzit vocea joasă. Apoi Corina a început să vorbească mai tare, cu iritare. După câteva minute, discuția s-a oprit.
În drum spre casă, aproape că nu ne-am spus nimic.
Abia în fața blocului, Andrei s-a oprit.
— O să mai vorbesc o dată cu ea.
— Vorbește, i-am răspuns.
A vorbit.
Dar, după faptul că purtarea Corinei nu s-a schimbat deloc, am înțeles că nu fusese suficient de hotărât.
În noiembrie, doamna Elena urma să împlinească șaizeci de ani. Nu își dorea restaurant, muzică tare sau zeci de invitați. Voia doar o seară acasă, cu familia apropiată, la aceeași masă, cu amintiri și conversații liniștite.
Cu două săptămâni înainte de aniversare, Corina a scris pe grupul familiei:
„Propun să strângem împreună pentru cadoul mamei și să împărțim sarcinile pentru masă. Ioana gătește cel mai bine dintre noi, așa că se ocupă de meniul principal. Eu și Mihai aducem ceva ușor. Știți și voi în ce situație suntem.”
Prin „situație” se referea, desigur, la rata lor.
Andrei a citit mesajul stând în spatele meu.
— Ioana… a început el prudent.
— Ce este?
— Poate acceptăm încă o dată. Este totuși aniversarea mamei.
— Nu, am răspuns.
Nu a spus nimic.
După câteva secunde m-a întrebat:
— Atunci ce vrei să faci?
M-am gândit câteva zile.