Dar tocmai în clipa aceea am început, pentru prima dată, să mă întreb dacă nu mă înșelasem de la bun început.
Pentru că el nu-mi dezvăluise niciodată cu adevărat ce se întâmplase.
Preotul și-a dres glasul și a deschis cartea slujbei.
Mama și-a șters delicat lacrimile din colțul ochilor.
Tatăl meu s-a mișcat aproape imperceptibil pe bancă și, pentru o clipă, l-a privit pe Andrei cu o expresie în care nu era nici mândrie, nici căldură.
Era un avertisment.
Am observat.
Și am ales să mă prefac că nu văzusem nimic.
Atunci Andrei mi-a strâns mâinile mai tare.
S-a aplecat foarte aproape de mine.
Iar siguranța care mă însoțise toată viața a început să se destrame în tăcere.
Am încercat încă să nu înțeleg.
Respirația mi s-a oprit undeva între piept și gât.
Cuvintele lui Andrei au rămas suspendate în spațiul îngust dintre noi.
Prea slabe ca să fie auzite de altcineva.
Destul de puternice ca să-mi răstoarne întreaga lume.
— Tatăl tău m-a obligat să plec, a repetat el. Nu mi-a lăsat nicio altă alegere.
L-am privit fără să pot clipi.
Preotul și-a dres din nou glasul, așteptând un semn că totul era în regulă.
Numai că nimic nu mai era în regulă.
— Andrei… uită-te la mine, am șoptit cu voce tremurată. Îmi spui că propriul meu tată a fost în spatele dispariției tale?
Andrei a încuviințat încet.
— Am vrut să-ți spun de o sută de ori. Dar m-a avertizat că, dacă deschid gura, familia mea va pierde totul. Și l-am crezut… fiindcă mi-a arătat că avea puterea să-și ducă amenințarea până la capăt.
Am avut senzația că pereții bisericii se apropiau de mine.
O singură întrebare îmi vuia în minte.
Ce îi putuse face tatăl meu lui Andrei ca să-l silească să dispară pentru totdeauna?
— De atâtea ori am fost gata să-ți spun adevărul, a continuat Andrei. Dar de fiecare dată m-am temut de ce urma să se întâmple.
Sute de invitați la nuntă.
Mama își tampona tăcut ochii cu batista.
Iar Mihai, tatăl meu, stătea în primul rând și strângea programul ceremoniei de parcă ținea în mâini o sentință.
Trebuia să aflu adevărul.
— Vă rog să mă scuzați, i-am spus preotului. Propria mea voce mi s-a părut străină. Avem nevoie de câteva minute singuri.
Un murmur neliniștit a străbătut imediat biserica.
— Avem nevoie de o pauză.
Preotul m-a privit cu îngrijorare sinceră.
— Este totul în regulă?
— Nu, am răspuns fără ezitare. Nu este.
M-am întors către primul rând.
Tata a ridicat ochii și m-a privit direct.
Pentru o clipă, n-a mai fost omul care mă învățase să merg pe bicicletă, mă ajutase la teme și îmi plătise studiile.
În fața mea se afla altcineva.
Cineva pe care nu avusesem voie să-l cunosc niciodată.
— Este totul în regulă? a repetat preotul.
— Tată, am spus calm. În salonul mireselor. Acum.
Mușchii maxilarului i s-au încordat.
— Draga mea, orice ți-ar fi băgat băiatul ăsta în cap, aici nu este locul potrivit.
— Atunci fă-l potrivit, i-am răspuns ferm. Pentru că nu mă întorc la altar până nu aud adevărul chiar de la tine.
Mama și-a așezat mâna pe brațul lui.
— Mihai… te rog. Mergi cu ea.
S-a ridicat lent.
Și-a netezit cu grijă sacoul, ca și cum nu urma să răspundă pentru trecutul lui, ci să intre într-o ședință importantă a consiliului de administrație.
— Aici nu este locul potrivit, a repetat rece.
Cu o mână mi-am ridicat fusta rochiei de mireasă și am coborât treptele altarului.
— Andrei, am spus peste umăr. Vii cu mine.
M-a urmat fără un cuvânt.
Toți trei am pornit pe culoarul lateral al bisericii.
Zeci de priviri uimite ne urmăreau de o parte și de alta.
Nimeni nu a spus nimic.
Aproape nimeni nu s-a mișcat.
Domnișoara mea de onoare m-a prins ușor de cot când am trecut pe lângă ea.
— Vrei să vin cu tine?
Am ezitat o clipă.
— Nu. Spune-le tuturor să rămână pe loc. Spune-le că ne întoarcem.
Deși eu însămi nu știam dacă era adevărat.
Salonul mireselor se afla la capătul unui coridor lung.
Era o încăpere mică, cu o canapea îmbrăcată în catifea și o oglindă mare într-o ramă aurie.
Cu mai puțin de o oră înainte râsesem acolo împreună cu domnișoarele de onoare.
Acum am închis ușa în urma noastră.
Încuietoarea a pocnit sec.
Sunetul a semănat cu o împușcătură.
Și, la fel ca înainte, nu eram deloc sigură că aveam să ne mai întoarcem la ceremonie.
Tata s-a întors încet către mine.
Pe chipul lui se așeza deja binecunoscuta expresie de calm, răbdare și grijă.
Masca pe care o purtase toată viața mea.
— Draga mea, a început cu blândețe, orice ți-ar fi spus băiatul acesta, nu uita cine ți-a fost alături din ziua în care te-ai născut.
— Nu, l-am întrerupt. Nu începe cu vocea asta. Și nu-mi ține iar discursul tău obișnuit.
A clipit o dată, surprins.
— Ce discurs?
L-am privit drept în ochi.
— Acela după care ajung întotdeauna să mă simt proastă doar pentru că am îndrăznit să pun o întrebare simplă.
Andrei stătea lângă fereastră.
Își ținea mâinile adânc în buzunare.
Umerii îi erau atât de încordați, încât mă durea să-l privesc.
În cele din urmă a vorbit încet.
— Domnule… i-am spus adevărul.
Mihai i-a aruncat o privire rece ca gheața din ianuarie.