— Și despre ce adevăr vorbești mai exact? a întrebat tăios. Despre încă o poveste inventată? Despre o presupunere? Sau chiar ai de gând să-mi umilești fiica în ziua nunții cu minciunile tale?
Andrei nu s-a mișcat.
Doar vocea i-a tremurat.
— I-am spus adevărul.
— Nu-i mai vorbi așa, am intervenit.
— Te-a părăsit! a izbucnit tata. Sau ai uitat? A dispărut zece ani, te-a lăsat singură, iar acum se întoarce doar ca să-ți distrugă cea mai importantă zi din viață.
— A plecat din cauza ta.
— Cine spune asta?
— El. Iar eu vreau să mă privești acum în ochi și să-mi spui că nu este adevărat.
— Nu-l mai apăra, a rostit tata printre dinți.
Peste încăpere s-a lăsat o tăcere grea.
Mă privea exact cum mă privise în dimineața de după dispariția lui Andrei.
În cele din urmă a ridicat din umeri.
— Bine. Îți spun. Nu este adevărat.
Mi-am mutat privirea de la unul la celălalt.
Unul dintre ei mințea.
Încă nu știam care.
Andrei a tras aer în piept, ca un om care își ținuse respirația zece ani.
Apoi și-a băgat mâna în buzunarul interior al sacoului și a scos un plic gros din hârtie.
— Am dovada, a spus. Este aici.
Tata a răspuns rece:
— Nu dovedește nimic.
Andrei a continuat fără să-și ia ochii de la el.
— Acum zece ani, tatăl tău a venit la magazinul părinților mei. Îți amintești de mica noastră fierărie. Afacerea era atunci la un pas de faliment. Mai aveam cel mult trei luni până să pierdem tot.
— Nu asculta prostiile astea, l-a întrerupt Mihai. Își rescrie trecutul ca să-și ascundă lașitatea.
Andrei l-a ignorat.
— Tatăl tău a cumpărat toate datoriile familiei mele. Absolut toate. Creditul bancar, restanțele către furnizori și a doua ipotecă pusă pe casa părinților mei. A venit cu actele deja pregătite pentru semnătură.
Mi s-a făcut rău.
Parcă podeaua se deschidea sub picioarele mele.
— Dar a avut o singură condiție, a adăugat Andrei.
— Nu-l asculta, a repetat tata, de data aceasta mai apăsat.
Andrei nu s-a oprit.
— I-a spus tatălui meu că, dacă eu nu dispar, va cere rambursarea imediată a tuturor împrumuturilor în patruzeci și opt de ore. Fără amânare. Mi-a interzis orice contact cu tine. Niciun telefon. Nicio scrisoare. Niciun mesaj. Niciodată. Iar dacă aveam să-ți spun adevărul, familia mea pierdea și casa.
— Este o invenție absurdă, a replicat Mihai.
Vocea îi rămăsese calmă.
Dar degetele lui strângeau spătarul fotoliului atât de tare, încât i se albiseră încheieturile.
Apoi s-a întors spre mine.
— Draga mea, omul acesta și-a pregătit discursul ani întregi. Avea nevoie de o poveste care să explice de ce te-a abandonat fără milă.
— Nu e decât o poveste, a repetat.
M-am uitat la el.
— Atunci dovedește-mi că minte.
A clipit surprins.
— Poftim?
— Dovedește-mi chiar acum, tată. Arată-mi extrasele. Intră în conturi. Ai totul în telefon. Dacă nu ai cumpărat niciodată datoriile familiei lui, nu ar trebui să-ți ia mai mult de câteva secunde să demonstrezi.
Nu s-a mișcat.
Nici măcar un centimetru.
Andrei, în schimb, a desfăcut plicul.
— Dovedește, am repetat încet.
A scos dinăuntru o foaie îndoită de mai multe ori.
— Este o copie a contractului de cesiune a creanțelor, a explicat. Tata mi-a dat-o în seara dinainte să plec. Mi-a spus că poate va veni o zi în care va trebui să demonstrez ce s-a întâmplat cu adevărat.
Mi-a întins documentul.
Dar eu nu l-am luat imediat.
Nu-mi puteam desprinde ochii de pe chipul tatălui meu.
Pentru că expresia lui îmi spunea deja mai mult decât orice hârtie.
— Tata știa că într-o zi s-ar putea să fiu nevoit să arăt adevărul, a spus Andrei.
Maxilarul lui Mihai s-a încleștat.
Exact cum se întâmpla de fiecare dată când o negociere nu mergea în direcția dorită de el.
În acel moment, toate îndoielile mele despre cine spunea adevărul au dispărut.
— Deci este adevărat… am șoptit. Ai amenințat o familie întreagă că îi lași fără casă doar ca să obligi un băiat de șaptesprezece ani să iasă din viața mea.
Tata nici măcar nu a mai încercat să nege.
— Am luat o decizie, a răspuns rece.
— O decizie?
— Da. Am cântărit avantajele și riscurile.
— Așa numești tu ce ai făcut?
Și-a încrucișat brațele la piept.
— Nu avea nimic. Nici bani. Nici viitor. Magazinul familiei lui se îneca în datorii. Tu aveai șaptesprezece ani și erai gata să-ți arunci viața pentru un băiat care nu-ți putea oferi nimic.
Nu și-a coborât privirea nici de data aceasta.
— Da, am decis. Și uită-te la viața ta de acum. Ai terminat facultatea. Ți-ai construit o carieră. Ai tot ce nici nu îndrăzneai să visezi atunci. Toate acestea există pentru că eu am luat decizia corectă.
În cameră s-a făcut liniște deplină.
— M-ai lăsat să jelesc un om pe care îl iubeam, am spus abia auzit. M-ai privit cum sufăr zi după zi și mi-ai repetat că era spre binele meu.
— Pentru că așa a fost.
— M-ai lăsat ani întregi să cred că nu m-a iubit niciodată.
— M-ai lăsat să plâng după el.
Tata a ridicat nepăsător din umeri.
— Era doar un băiat. Mai devreme sau mai târziu tot te-ar fi părăsit.
Am clătinat din cap.
— Nu. El nu m-a părăsit.
Am făcut un pas spre el.