— Recunoștința nu se plătește în metri pătrați.
Radu mi-a întins telefonul.
— Este leit maică-sa.
— Mulțumesc, am spus.
Sofia auzise.
— A fost un compliment?
— Eu așa am ales să-l consider.
După acea conversație, Radu aproape că nu mi-a mai vorbit o zi întreagă.
În următoarele două zile a oftat demonstrativ prin casă și a făcut tot posibilul să-mi arate cât de rănit era.
Îi cunoșteam tactica.
Mai întâi venea presiunea.
Apoi supărarea.
După aceea încerca să ocolească obstacolul.
De data aceasta, obstacolul eram eu.
Așa că nu am așteptat să văd ce plănuiește.
În ziua următoare am mers la un avocat.
După aceea am ajuns la notar.
Sofia îmi trimisese din timp toate actele necesare.
Am pus lucrurile în ordine astfel încât nicio acțiune legată de apartament să nu poată fi făcută fără acordul ei direct.
Când m-am întors acasă, eram liniștită.
Radu nu a observat nimic.
În a patra zi, a intrat în sufragerie cu o expresie atât de mulțumită, încât mi-am dat seama imediat că se considera victorios.
— Am discutat cu un avocat, a anunțat el.
— Bravo.
— Există o soluție perfect legală.
Am închis cartea pe care o citeam.
— Te ascult.
— O putem înregistra temporar pe Mariana în apartament.
M-am uitat lung la el.
— Fără acordul proprietarei?
— Sunt anumite posibilități.
— Ce posibilități?
— Nu contează.
— Ba contează foarte mult.
A început să-și piardă răbdarea.
— Elena…
— Cristina.
A tăcut.
Locuiserăm împreună doisprezece ani.
Iar în clipa în care s-a enervat, Radu m-a strigat pe numele fostei sale soții.
Interesant.
Altădată m-ar fi durut.
Acum mi s-a părut aproape comic.
— Așadar, Cristina, a continuat el, conștient că făcuse o greșeală, încetează să mai pui piedici.
— Nu pun nicio piedică.
— Atunci semnează acordul.
— Nu.
— De ce?
— Pentru că Sofia nu este de acord.
— O putem convinge mai târziu.
M-am ridicat de pe canapea.
— Eu am rezolvat deja problema.
Radu s-a încruntat.
— Ce ai rezolvat?
Am scos din dulap un dosar și l-am așezat în fața lui.
— Documentele.
A deschis repede dosarul și a parcurs primele pagini.
Expresia i s-a schimbat treptat.
— Ce este asta?
— Măsurile de protecție pentru apartament.
— Ai fost la notar?
— Da.
— Fără să-mi spui?!
— Apartamentul nu este al tău. De ce ar fi trebuit să te informez?
A răsfoit nervos actele.
— Ai făcut totul intenționat!
— Desigur.
— Ca să-mi umilești sora?
— Ca să-mi protejez fiica.
A aruncat dosarul pe masă.
— Gata! M-am săturat!
— În sfârșit avem un lucru asupra căruia suntem de acord.
Radu a făcut un pas spre mine.
— Crezi că ai câștigat?
— Nu există câștigători aici.
— Ba da! Tu ai distrus familia!
L-am privit fără să mă clintesc.
— Nu, Radu.
— Ba exact tu!
— Familia a început să se destrame în clipa în care ai hotărât că nevoile surorii tale sunt mai importante decât drepturile fiicei mele.
Și-a încleștat maxilarul.
— Mariana trece printr-o perioadă grea.
— Atunci ajut-o.
— Asta încerc să fac!
— Cu bunurile mele. Cu bunul copilului meu. Cu liniștea mea.
— Tu împarți totul în „al meu” și „al tău”!
— Pentru că exact asta este: al meu și al tău.
Radu m-a privit câteva clipe fără să spună nimic.
Apoi s-a dus în dormitor.
După cinci minute am auzit ușile dulapurilor deschizându-se.
Încă zece minute mai târziu, în hol a apărut o geantă sport.
— Asta ți-ai dorit?
— Nu.
— Minți.
— Mi-am dorit un soț care să-mi respecte limitele.
A tras fermoarul genții.
— Atunci rămâi singură.
M-am uitat la el.
— Știi de ce mi-a fost cel mai teamă odinioară?
— De ce?
— De singurătate.
Radu a zâmbit batjocoritor.
— Ei bine, acum o vei avea.
— Nu.
Am zâmbit pentru prima dată în acea seară.
— Am înțeles că singurătatea nu înseamnă să nu mai fie nimeni în casă.
S-a încruntat.
— Atunci ce înseamnă?
— Să trăiești lângă cineva care te obligă mereu să te aperi.
Zâmbetul i-a pierit.
A apucat geanta.
— O să regreți.
— Este posibil.
— O să mă suni.
— Este posibil.
— O să mă rogi să mă întorc.
— Pe asta o consider foarte puțin probabilă.
Ușa s-a închis cu putere.
Am răsucit încet cheia în broască.
O dată.
A doua oară.
A treia.
Și, dintr-odată, am observat cât de liniștit devenise apartamentul.
Nu era o liniște apăsătoare.
Nu era teamă.
Era doar liniște.
Am deschis fereastra.
Aerul răcoros al serii a intrat în cameră.
După câteva minute, Sofia m-a sunat.
— Mamă?
— S-a terminat.
— Ce s-a terminat?
— Radu a plecat.
La celălalt capăt al firului s-a lăsat tăcerea.
— Plângi?
Mi-am dus degetele la obraz.
Avea dreptate.
O lacrimă îmi cobora pe față.
— Puțin.
— Mamă…
— Sunt bine.
Pentru prima dată după mulți ani, cuvintele acelea nu erau o simplă încercare de a o liniști.
Erau adevărate.
O lună mai târziu, Sofia s-a întors acasă.
Ne-am întâlnit chiar la aeroport.
Și-a lăsat valiza deoparte și m-a strâns atât de tare în brațe, încât am început să râd.
— Ei, cum este să fii femeie liberă?
— Ce amuzantă ești.
— Vorbesc serios.
Pe drumul spre casă, mi-a spus:
— Vreau să-ți propun ceva.
— Ce anume?
— Hai să mergem mai întâi la apartamentul meu.
Am urcat împreună.
Sofia a descuiat ușa.