Înăuntru, totul era exact așa cum lăsase înainte de plecare.
Cărțile.
Fotografiile.
Cana de pe pervaz.
Casa ei.
Viața ei.
S-a dus până în cameră și a deschis fereastra.
— Știi, mamă, m-am răzgândit. Nu vreau să-l închiriez.
— De ce?
— Vreau să am un loc în care să mă pot întoarce oricând.
Am dat din cap.
— Ai dreptate.
Sofia s-a uitat la mine cu un zâmbet ștrengăresc.
— Dar trebuie să schimbăm câteva lucruri.
— Ce lucruri?
— Totul.
Am izbucnit amândouă în râs.
În următoarele două săptămâni am vopsit pereții, am scos mobila veche, am ales corpuri de iluminat și ne-am contrazis asupra nuanței potrivite pentru bucătărie.
Într-o seară, stăteam pe podea, în mijlocul cutiilor și al cutiilor de vopsea.
Sofia a ridicat un pahar de plastic în care turnaserăm puțin șampanie.
— Pentru fortăreața noastră.
— Pentru apartamentul tău.
— Nu, mamă.
A clătinat din cap.
— Pentru puterea noastră de a apăra ceea ce ne aparține.
M-am uitat la ea.
Cândva mă temusem că un „nu” spus cu hotărâre avea să-mi distrugă familia.
Dar adevărul fusese exact pe dos.
Uneori, acel cuvânt este singurul care poate salva lucrurile cu adevărat importante.
Casa.
Respectul.
Legătura cu propriii copii.
Și pe tine însăți.
Am ridicat paharul.
— Atunci să bem pentru limitele noastre.
Sofia a zâmbit.
— Și pentru ușile pe care numai noi hotărâm cui le deschidem.
Am ciocnit paharele.
Dincolo de fereastră, orașul se umplea încet de lumini.
Iar pentru prima dată nu mai simțeam nevoia să știu unde era Radu, ce făcea Mariana sau în ce fel avea să se termine următoarea lor dramă de familie.
Aveam propria mea viață.
Iar cheile ei se aflau, în sfârșit, din nou numai în mâinile mele.