— Am fost la ea acum vreo oră. I-am dus un borcan cu miere și i-am spus că mi l-a dat tata, fiindcă anul acesta a avut o recoltă bună. Lavinia, să vezi ce era acolo! În bucătărie se aflau Mariana și Rodica, din cor. Pe masă era un munte de roșii și ardei, iar ele puneau zacuscă la borcane. Doina stătea cu șorțul legat la brâu și le spunea cui și cât usturoi să adauge. M-au servit și cu ceai. Eu n-am văzut niciun bolnav acolo. Doar ardeii păreau istoviți.
Lavinia ascultă fără să spună nimic și simți cum toate lucrurile se așază încet în ea.
Nu era chiar ușurare.
Era mai degrabă limpezime.
Rece, calmă și neclintită.
Ca și cum primise, în sfârșit, răspunsul la întrebarea pe care se temuse ani întregi să o rostească.
— Îți mulțumesc, spuse ea. M-ai ajutat enorm.
— Și ce ai de gând să faci acum?
Lavinia privi spre munți.
— Nimic. O să-mi continui concediul.
În aceeași seară, Mihai îi scrise din nou:
„Tu îmi citești mesajele? Mamei îi este mai rău. Nu înțeleg cum poți să te plimbi liniștită prin munți când se întâmplă așa ceva.”
Lavinia nu răspunse nici de data aceasta.
Avea destule cuvinte.
Poate chiar prea multe.
Dar fiecare dintre ele ar fi însemnat că trebuia din nou să se justifice.
Iar ea nu mai voia să se justifice pentru nimic.
În cei cinci ani de căsnicie învățase un lucru simplu: fiecare explicație pe care i-o dădea lui Mihai îl convingea și mai tare că ea funcționa ca un buton de lift.
Apăsai, iar ea venea.
Își băgă telefonul în rucsac și plecă singură la cină.
Într-o căsuță-restaurant alese o masă lângă fereastră, la care stăteau de obicei cuplurile.
Un chelner tânăr, îmbrăcat într-o cămașă tradițională, aruncă o privire spre scaunul gol din fața ei, dar nu întrebă nimic.
Îi aduse pur și simplu o ciorbă de hribi și mămăligă fierbinte.
În a patra zi, Lavinia nu își deschise telefonul aproape până seara.
O făcu intenționat.
Urcă pe un vârf de munte, mergând aproape trei ore printre rădăcini, pietre și pământ umed.
Când ajunse sus, se așeză direct în iarbă și privi mult timp norii care se deplasau încet, sub nivelul ei.
Nu voia ca vocea altcuiva să-i spună din nou încotro să meargă, ce să facă și când să se întoarcă acasă.
Își porni telefonul abia în cameră, după ce își scoase bocancii și puse apa la fiert.
Pe ecran o aștepta al treilea mesaj.
„Dacă nu te întorci mâine, o să regreți. Le voi spune tuturor cum ți-ai abandonat soacra bolnavă pentru munții tăi. Să vedem ce vor spune după aceea colegii tăi și mama ta.”
Lavinia reciti ultima frază de câteva ori.
Nu pentru că s-ar fi speriat.
Dimpotrivă.
Pentru prima dată vedea limpede, în cuvinte scrise negru pe alb, ceea ce până atunci existase doar printre rânduri.
Nu Doina era adevărata problemă.
Problema era alta.
Cine avea dreptul să ia decizii în familia lor.
În noaptea aceea, Lavinia nu reuși să adoarmă mult timp.
Stătea pe balcon, îmbrăcată în puloverul călduros — în munți toamna se simțea deja noaptea — și asculta vuietul râului.
Apoi se surprinse gândindu-se la ceva ce o neliniștea.
Dacă totuși exagera?
Dacă Andreea nu observase ceva important?
Poate că Doinei chiar îi era rău seara.
Poate că Mihai spusese adevărul.
Obiceiul vechi se dovedea mai puternic decât își imaginase.
Cinci ani nu puteau fi șterși în patru zile de concediu.
Dar de data aceasta se obligă să se bazeze nu pe frică, ci pe fapte.
Îi scrise Andreei:
„El amenință că le va spune tuturor că mi-am abandonat soacra bolnavă. Dar Doina este bine, ai văzut-o chiar tu. Dacă va fi nevoie, vei putea confirma asta?”
Răspunsul veni aproape imediat:
„Bineînțeles. Sunt alături de tine. Și, apropo, acum vreo zece minute a trecut pe sub ferestrele mele cu bețele ei. Mergea foarte vioaie.”
Lavinia deschise conversația cu Mihai.
Făcu capturi de ecran tuturor celor trei mesaje, astfel încât să se vadă data și ora.
Apoi și le trimise pe adresa ei de e-mail.
Pentru orice eventualitate.
Biletul de întoarcere era în aplicație încă din iulie.
Lavinia îl cumpărase din timp nu pentru că ar fi presimțit discuția aceea.
Pur și simplu își planifica mereu călătoriile de la prima zi până la ultima.
Acum însă data de pe bilet nu mai era doar o cifră.
Devenise răspunsul ei.
Lui Mihai nu-i mai scrise nimic.
Nici în seara aceea.
Nici a doua zi.
Nici în dimineața plecării.
La despărțire, tanti Florica îi înveli într-o hârtie o bucată mare de brânză făcută în casă și îi spuse:
— Mai veniți, doamnă. Munții vă priesc.
Lavinia zâmbi.
— Sigur că mai vin.
Trenul de noapte ajunse în oraș la ora șapte dimineața.
Exact când trebuia să ajungă.
Conform programului.
Conform biletului ei.
Nu după porunca nimănui.
Mihai deschise ușa înainte ca ea să apuce să scoată cheia.
Probabil auzise taxiul oprind lângă bloc.
— În sfârșit, spuse el în loc de salut. Te-ai bronzat. Te-ai odihnit. Iar mama s-a chinuit tot timpul cât ai lipsit.
Lavinia lăsă valiza lângă ușă.
Nu-și scoase haina.
— În ziua în care mi-ai trimis primul mesaj, mama ta era la repetiția corului, spuse ea calm. A doua zi făcea zacuscă împreună cu Mariana și Rodica. Andreea stătea în bucătărie cu ele și bea ceai. Iar seara a văzut-o pe mama ta mergând vioaie pe promenadă, cu bețele de nordic walking.