Mihai amuți în mijlocul frazei pe care voia să o rostească.
— Tu… ai verificat?
Lavinia îl privi drept în ochi.
— De acum înainte voi verifica de fiecare dată. Acum cinci ani, după primul tău mesaj, m-aș fi urcat direct în tren. De data aceasta am preferat să aflu întâi adevărul.
Mihai își feri privirea.
— Poate că mamei chiar i s-a făcut rău atunci. Poate că nu m-am exprimat eu tocmai bine.
— Mi-ai trimis trei mesaje, Mihai. Primul a fost un ordin. Al doilea, o acuzație. Al treilea a devenit o amenințare: urma să le spui tuturor că mi-am abandonat soacra bolnavă.
Scoase telefonul și i-l întinse, cu ecranul îndreptat spre el.
— Uite-le. Pe toate trei. Cu date și ore. Iar Andreea poate confirma că mama ta era perfect sănătoasă.
Mihai tăcu mai mult decât se așteptase ea.
Apoi se lăsă pe taburetul din hol, chiar peste fularul ei.
Probabil îi era greu să stea în picioare și, în același timp, să inventeze o explicație.
— Și acum ce urmează? întrebă în cele din urmă, cu o voce mult mai joasă.
— Acum îți voi spune ceea ce ar fi trebuit să-ți spun încă de acum cinci ani.
Mihai își ridică ochii spre ea.
— Dacă mai încerci vreodată să mă obligi să mă întorc acasă folosind minciuni despre sănătatea cuiva, nu voi mai tăcea. Îi voi arăta mamei tale mesajele. Personal. Și îi voi spune exact cum te-ai folosit de numele ei.
— Lavinia, asta e deja prea mult.
Ea clătină din cap.
— Nu. Prea mult este să inventezi boala propriei mame doar ca să-ți forțezi soția să se întoarcă mai devreme din singurul concediu pe care l-a avut în cinci ani.
Lavinia strânse mai tare mânerul valizei.
— Dacă te deranjează că plec singură undeva, spune-mi direct. Data viitoare vorbește cu mine. Te voi asculta. Te respect suficient ca să pot auzi adevărul de la tine. Dar minciunile nu le mai accept.
Trecută pe lângă el și intră în cameră.
În urma ei se așternu liniștea.
Pentru prima dată în timpul acelei discuții, Mihai nu mai găsi nimic de spus.
Seara, Lavinia își despacheta lucrurile.
Brânza primită de la tanti Florica o puse în frigider.
Puloverul care prinsese miros de fum de la restaurant îl atârnă pe spătarul unui scaun, ca să se aerisească.
Bocancii de drumeție, cu pământ uscat pe tălpi, îi scoase pe balcon.
Nu-i spălă imediat.
Îi lăsă acolo.
Vru să-i vadă și să-și amintească faptul că următoarea călătorie avea să existe cu siguranță.
Nu fiindcă cineva i-ar fi dat voie.
Nu fiindcă cineva ar fi aprobat.
Ci pentru că ea însăși așa hotărâse.
Târziu, telefonul sună.
Pe ecran apăru numele Doinei.
Lavinia răspunse.
— Draga mea, ai ajuns deja? întrebă soacra cu voce veselă. Veniți duminică, tu și Mihai. Deschid un borcan de zacuscă. Anul acesta mi-a ieșit grozav, niciodată n-am făcut-o atât de bună. Și să-mi povestești despre munți. Eu n-am mai fost acolo de aproape patruzeci de ani.
Lavinia zâmbi fără să vrea.
— Venim, mamă. Și o să-ți povestesc neapărat despre munți.