Telefonul a vibrat scurt chiar în clipa în care Lavinia stătea cu apa până la glezne în Prut și se străduia din răsputeri să nu țipe din cauza frigului. Chiar și la sfârșitul lui august, râul de munte era atât de rece, încât degetele începeau să-i amorțească după nici un minut. Se urcă pe o piatră încălzită de soare, își șterse mâinile ude de pantaloni și privi ecranul.
„Întoarce-te din concediu. Mamei îi este rău.”
Mihai. Fără salut, fără întrebare, fără obișnuitul „cum e acolo?”.
Lavinia citi mesajul de două ori. Apoi încă o dată, mai încet, de parcă la a treia încercare cuvintele s-ar fi putut așeza altfel.
Nu s-au așezat.
Se pregătise aproape jumătate de an pentru călătoria aceea. Când, în martie, la serviciu se vorbise despre prima anuală, Lavinia își spusese pentru prima dată, cu toată sinceritatea: banii aceia nu aveau să se ducă nici pe renovarea bucătăriei, nici pe o mașină de spălat nouă, nici pe un cadou pentru soacră, de ziua ei.
De data aceasta avea să-i cheltuiască pentru ea.
Pentru cinci zile la munte.
Pentru o pensiune mică, cu balcon de lemn și priveliște spre creste.
Prima fusese plătită în iulie. În aceeași seară, Lavinia rezervase camera și cumpărase bilete la trenul de noapte, dus-întors, pentru date precise.
Mihai aflase despre plecare cu aproximativ o săptămână înainte.
Lavinia îi explicase liniștit că era epuizată, că avea nevoie de odihnă și că, măcar câteva zile, voia să fie singură.
Nu izbucnise niciun scandal.
Mihai doar tăcuse mult, privind în farfurie, apoi spusese:
— Cinci zile sunt prea multe. Puteai să pleci măcar pentru un weekend.
— Aș fi putut, răspunsese Lavinia calm. Dar nu vreau.
Nu mai reveniseră la subiect.
Își făcuse singură bagajul, fără sfaturile lui obișnuite și fără lista cu lucrurile pe care „ar fi bine să le ia”.
Pentru prima dată în cei cinci ani de căsnicie, nu pusese în valiză obiecte care „s-ar putea să fie utile tuturor”, ci doar lucruri de care avea nevoie ea: un pulover gros, bocanci de drumeție, costumul de baie — în cazul în care ciubărul promis exista într-adevăr la pensiune — și o carte începută de trei ori, dar abandonată de fiecare dată.
Prima zi fusese atât de liniștită, încât Lavinia se simțise aproape stingheră.
Gazda pensiunii, tanti Florica, o femeie slăbuță și în vârstă, cu vocea aspră a unei învățătoare de modă veche, îi pusese dimineața în față un castron mare cu mămăligă, brânză și jumări.
— Mâncați, doamnă. La munte nu pleacă nimeni cu stomacul gol.
Lavinia mâncase tot, până la ultima îmbucătură.
Apoi mersese până la o cascadă din apropiere, stătuse mult pe pod, în mijlocul stropilor mărunți, și cumpărase din piață o pereche de șosete împletite, deși acasă mai avea deja trei aproape identice.
Seara se așezase pe balconul de lemn, învelită într-o pătură, și terminase, în sfârșit, cartea.
O sunase pe prietena ei, Andreea, doar fiindcă simțise nevoia să-i povestească ziua.
— Ești altfel, observase Andreea. Ai o voce atât de liniștită. Nu te-am mai auzit de mult așa.
— Probabil aerul de aici face minuni, râsese Lavinia.
A doua zi primise mesajul lui Mihai.
Stătea pe o piatră mare, lângă râu, și se gândea la Doina.
Soacra ei avea șaizeci și opt de ani. Cânta într-un cor popular de la biblioteca locală, mergea de două ori pe săptămână pe promenadă, cu bețele de nordic walking, iar de ziua ei invita atât de multă lume, încât scaunele trebuiau împrumutate de la vecini.
Cu doar o săptămână înainte, Doina o sunase pe Lavinia să o întrebe cât zahăr ar fi bine să pună în dulceața de agrișe.
Vocea îi fusese vioaie și plină de energie.
Nu se plânsese niciodată serios de tensiune, iar cu inima nu avusese probleme importante.
Dimpotrivă, cu puțin timp în urmă povestise cu mândrie:
— Cardiologul s-a uitat peste analizele mele și mi-a spus: „Ce n-aș da să am și eu valorile dumneavoastră!”
Cu cinci ani în urmă, Lavinia ar fi fost deja în gară.
Pe vremuri, orice mesaj de tipul „mamei îi este rău” o făcea să reacționeze fără să gândească.
Își abandona treburile, își schimba planurile și pleca imediat acasă.
Apoi se dovedea că Doinei doar i se făcuse urât de singurătate sau că Mihai nu voia să se ocupe singur de vreo problemă.
Lavinia însă nu verificase niciodată nimic.
Credea.
Și alerga imediat.
De data aceasta puse telefonul cu ecranul în jos și privi apa.
Apoi înclină ușor capul.
Nu către Mihai.
Către ea însăși.
Mai întâi trebuia să afle ce se întâmplase cu adevărat.
Abia după aceea avea să ia o hotărâre.
Seara o sună pe Andreea.
— Tu stai destul de aproape de Doina. Ai putea să treci pe la ea? Mihai spune că îi este rău. Înainte să renunț la tot, să schimb biletul și să mă întorc, vreau să înțeleg cât de gravă este situația.
— Sigur, acceptă Andreea imediat. Trec mâine dimineață. Găsesc eu un motiv.
Andreea o sună a doua zi, puțin după prânz.