Tocmai luasem o înghițitură de șampanie când am simțit că cineva mă trage ușor de poala rochiei.
Am coborât privirea și am văzut-o pe Mara.
Obrajii îi erau aprinși.
Ochii îi luceau.
Numai că, de data aceasta, nu de bucurie.
Buzele îi tremurau ușor.
— Mamă… a șoptit ea atât de încet, încât abia am auzit-o printre acordurile muzicii.
— Uită-te la mâna lui tata. Te rog… Eu nu vreau un tată nou.
Am încremenit.
Zâmbetul mi s-a stins pe loc.
Mi s-a părut că inima mi se blocase undeva în piept.
— Iubita mea, de ce spui asta? am întrebat-o.
I-am dat la o parte cu grijă o șuviță care îi căzuse pe obraz.
— Ce s-a întâmplat?
Mara s-a lipit puțin mai mult de mine și a arătat discret spre celălalt capăt al sălii.
— Are o urmă de ruj, mi-a șoptit.
— Pe mâneca hainei. O pată roșu închis.
Am urmărit direcția privirii ei.
Radu stătea lângă bar și discuta relaxat cu doi colegi. Sacoul lui părea impecabil. Din exterior, nimic nu trăda că ar fi existat vreo problemă.
— Ești sigură? am întrebat-o, străduindu-mă ca vocea mea să rămână calmă.
— Când și-a dat seama că mă uit, și-a tras repede brațul, a spus ea cu încăpățânare.
Apoi m-a privit cu o seriozitate care m-a durut.
— Nu mai sunt bebeluș, mamă. Asta înseamnă că te-a trădat, nu-i așa?
În clipa aceea am simțit o durere ascuțită în stomac.
Muzica mergea mai departe. Oamenii râdeau, vorbeau și se bucurau de petrecere.
Pentru mine, însă, toate sunetele se îndepărtaseră.
Parcă întreaga sală fusese acoperită deodată de o tăcere grea.
— Nu vreau să fii tristă, a adăugat Mara repede.
Și-a coborât ochii spre pantofi.
— Doar am crezut că trebuie să știi.
M-am lăsat în genunchi și am sărutat-o pe frunte.
I-am cuprins fața între palme.
— Ai făcut ceea ce trebuia, iubita mea, i-am spus.
— Îți mulțumesc că ai venit la mine.
I-am repetat cât de mult o iubeam și i-am spus că, într-un fel sau altul, lucrurile aveau să se lămurească.
Apoi am dus-o la mama, care stătea aproape de masa cu prăjituri și aperitive.
— Poți să rămâi puțin cu ea? am întrebat, încercând să par liniștită.
Mama m-a cercetat atent.
Înțelesese imediat că ceva nu era în regulă.
Dar nu mi-a pus nicio întrebare.
A tras-o pe Mara în brațe și i-a șoptit câteva cuvinte liniștitoare.
Eu m-am întors și am pornit spre coridorul care ducea la camerele de pregătire.
Simțeam de parcă o menghină de fier îmi strângea inima.
Până și respirația devenise grea.
Radu se afla lângă o ușă, încă vorbind cu doi colegi.
Avea același zâmbet relaxat.
Ca și cum nimic din lume nu s-ar fi schimbat.
— Radu, am spus.
Vocea mea a ieșit surprinzător de calmă.
— Poți să vii cu mine un minut? Undeva unde e mai liniște.
A clipit, ușor nedumerit, dar nu m-a întrebat nimic și m-a urmat. Am deschis ușa camerei în care mă pregătisem înaintea ceremoniei, l-am lăsat să intre primul, apoi am închis încet în urma noastră.
Muzica și vocile din salon au devenit un murmur înfundat dincolo de ușa groasă.
— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat el.
Pe chip îi apăruse un zâmbet îngrijorat, dar blând.
— Este totul în regulă?
— Dă-ți jos sacoul.
Am mers până în mijlocul încăperii și m-am întors spre el.
— Ce? a întrebat, surprins. De ce?
— Pentru că te rog să faci asta.
Îmi țineam vocea sub control cu toată puterea.
A rămas nemișcat o secundă. Apoi și-a scos sacoul încet.
M-am apropiat și am început să cercetez cu atenție mâneca albă a cămășii.
Și atunci am văzut-o.
Exact acolo unde spusese Mara.
O urmă de ruj.
Nu era însă o pată întâmplătoare.
Era conturul limpede al unui sărut.
Culoarea se afla undeva între vișiniu și roșu intens, izbitoare pe materialul alb, ca și cum fusese lăsată intenționat.
Marginile erau ușor întinse, de parcă cineva încercase după aceea să o șteargă, fără să reușească în totalitate.
— De unde este asta? am întrebat și am arătat spre urmă.
Chipul lui Radu s-a încordat imediat.
— Radu? am repetat.
— Nu e ceva important, a răspuns el prea repede.
Mult prea repede.
— Probabil de la mama. M-a sărutat când am intrat.
M-am uitat atent la el.
Nu trebuia să fii detectiv ca să-ți dai seama că mințea.
— Mama ta folosește de ani de zile ruj roz pal, am spus liniștit.
— Asta nu este roz.
Mi-am înclinat ușor capul.
— Este vișiniu închis. Un roșu puternic, care atrage privirea.
Nu mi-a răspuns.
Nici măcar un cuvânt.
Am dat încet din cap, am trecut pe lângă el și m-am întors în salon.
Nu am plâns.
Nu am țipat.
Și nu i-am spus nimănui ce tocmai descoperisem.
În schimb, am căutat-o pe sora mea, Bianca.
M-am apropiat de ea și i-am șoptit la ureche:
— Am nevoie să mă ajuți cu ceva.
Pentru o clipă, Bianca a părut surprinsă.
Apoi expresia i s-a schimbat și a devenit serioasă.
— Cu ce anume? m-a întrebat încet.
— Ai încredere în mine, i-am spus.
— O să facem un joc mic.
I-am povestit repede ce îmi spusese Mara, ce găsisem pe cămașa lui Radu și de ce mă temeam.
— Trebuie să aflu adevărul, am adăugat după o respirație adâncă.
— Ajută-mă.
Câteva clipe mai târziu, Bianca ajunsese la microfon cu un zâmbet larg pe față.
— Doamnelor și domnilor! a spus ea vesel.