I-am urmărit privirea. Andrei stătea lângă bar și vorbea relaxat cu doi colegi. Sacoul îi era încheiat, ținuta impecabilă, iar de la distanță nimic nu părea nelalocul lui.
— Ești sigură? am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea calmă.
— Când a văzut că mă uit, și-a tras repede mâneca sub sacou, a insistat ea. Nu mai sunt bebeluș, mamă. Asta înseamnă că te-a trădat, nu?
M-a privit cu ochii ei mari și serioși, iar în piept am simțit o înțepătură ascuțită.
În jurul meu muzica răsuna, oamenii vorbeau și paharele se ciocneau, dar pentru mine totul devenise dintr-odată prea tăcut.
— Nu vreau să fii tristă, a adăugat repede, coborându-și privirea spre pantofiori. Doar am crezut că trebuie să știi.
— Ai făcut bine că mi-ai spus, Măriuca.
M-am lăsat într-un genunchi, am sărutat-o pe frunte și i-am cuprins fața între palme.
— Îți mulțumesc că ai venit la mine, bine?
I-am spus că o iubesc și că totul avea să fie în regulă. Apoi am dus-o la mama, care stătea lângă masa cu prăjituri.
— Poți să rămâi puțin cu ea? am întrebat, străduindu-mă să par liniștită.
Mama m-a privit îngrijorată, dar nu a pus nicio întrebare. A tras-o pe Mara lângă ea și i-a șoptit ceva tandru, ceva ce nu am avut timp să aud.
M-am întors și am pornit spre coridorul care ducea la camera mirilor. Inima îmi era strânsă ca într-o menghină și abia reușeam să trag aer în piept.
Andrei se afla chiar lângă ușă, încă vorbind cu cei doi colegi și zâmbind de parcă nimic nu se schimbase.
— Andrei, am spus.
Vocea mea suna calm, aproape nefiresc de calm.
— Poți să vii cu mine un minut? Undeva unde să fim singuri?
A clipit nedumerit, dar m-a urmat fără să întrebe nimic. Am deschis ușa camerei, l-am lăsat să intre primul, apoi am închis încet în urma noastră.
Zgomotul petrecerii s-a stins dincolo de ușa grea.
— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat, iar pe chip i-a apărut un zâmbet nesigur. E totul în regulă?
— Scoate-ți sacoul.
Am traversat încet camera și m-am întors spre el.
— Ce? De ce?
A clipit din nou.
— Pentru că te rog foarte serios.
A rămas nemișcat o clipă, apoi și-a dat sacoul jos. M-am apropiat și am examinat cu atenție mâneca albă a cămășii.
Și atunci am văzut urma.
Mara avusese dreptate.
Nu era o simplă pată, ci conturul aproape întreg al unei perechi de buze. Un roșu închis, apropiat de vișiniu, se imprimase clar pe material, de parcă fusese lăsat acolo cu intenție.
Marginile erau ușor șterse, semn că cineva încercase să curețe pata, însă culoarea rămăsese încăpățânată în țesătură.
— De unde este asta? am întrebat, arătând spre urmă.
Andrei a încremenit.
— Andrei?
— Nu e nimic, a răspuns prea repede. Probabil mama m-a sărutat când am intrat.
M-am uitat la el fără să-mi pot ascunde uimirea. Minciuna era atât de slabă, încât aproape mă durea mai mult decât urma de ruj.
— Mama ta poartă mereu un roz pal, Andrei. Asta nu este roz. Este vișiniu. Un roșu puternic.
Nu a răspuns.
Am dat o singură dată din cap și am trecut pe lângă el, întorcându-mă în sală. Nu am plâns. Nu am țipat. Nu i-am spus nimănui ce se întâmplase.
Am găsit-o pe sora mea, Diana, și m-am aplecat spre ea.
— Am nevoie să mă ajuți cu ceva, Di, i-am șoptit. Acum.
Pentru o clipă a părut nedumerită, apoi expresia i s-a schimbat.
— Cu ce anume, Ioana?
— Ai încredere în mine. O să facem un joc mic.
I-am povestit repede despre Mara, despre mâneca lui Andrei și despre urma de ruj.
— Trebuie să aflu cine a făcut-o, am spus cu respirația tăiată. Ajută-mă.
Pe chipul Dianei a apărut imediat un zâmbet larg, potrivit pentru spectacolul pe care urma să-l jucăm. Câteva clipe mai târziu, se afla la microfon, iar vocea ei răsuna în toată sala.
— Bună seara, tuturor! Mireasa v-a pregătit un joc-surpriză, iar câștigătorii vor primi premii speciale chiar de la ea!
Murmurul invitaților s-a domolit. Capetele s-au întors spre ring, iar un val de curiozitate a trecut prin încăpere.
Diana zâmbea ca și cum ideea îi venise pe loc.
— Primul indiciu! Cine poartă șosete roșii?
Sala s-a umplut de râsete. Matei a scos un strigăt de bucurie și a alergat în față, ridicându-și pantalonul ca să arate șosetele de parcă ar fi prezentat un număr de magie.
— Bravo, campionule! i-am spus râzând.
I-am oferit de pe un platou argintiu o căpșună învelită în ciocolată. A luat-o cu un zâmbet uriaș, de parcă tocmai câștigase marele premiu.
Diana a ridicat din nou microfonul, păstrând același aer vesel.
— Următorul indiciu! Cine poartă ruj vișiniu, de culoarea vinului? Haideți, fără rușine!
Energia din sală s-a schimbat într-o clipă. Râsetele au murit, iar invitații au început să se privească unii pe alții, căutând posibila câștigătoare.
Tăcerea s-a prelungit. Au apărut șoapte. Oamenii se întorceau unul spre altul, analizând buzele femeilor din jur.
Am observat că mai mulți invitați de la masa din spate o priveau pe Roxana.
Ea și-a coborât ochii spre pahar, dar cineva de lângă ea i-a dat discret un cot.
Încet, de parcă s-ar fi ridicat prin apă, Roxana s-a ridicat în picioare.
Roxana.