În noiembrie, Radu nu a reținut cuvintele soției sale.
A ținut minte mirosul.
Mirosul noului ei palton.
Așa miros lucrurile abia scoase din magazin: a țesătură proaspătă, parfum și o viață străină care încă nu începuse cu adevărat.
Elena stătea în mijlocul bucătăriei și răsucea între degete un breloc lucios, prins de cheia unei mașini.
Dincolo de perete, copiii se mișcau și vorbeau în șoaptă.
Iar ea vorbea liniștit.
Prea liniștit pentru o femeie care se pregătea să șteargă cincisprezece ani de căsnicie.
— Am obosit, Radu.
El stătea la masă și privea cana cu ceai rece.
— De ce?
— De toate.
Elena făcu un gest larg spre încăpere.
Perdelele vechi.
Tavanul înnegrit de vreme.
Soba rece.
Fața de masă din plastic, arsă odinioară de o oală încinsă.
— Nu vreau să număr bănuții până la bătrânețe. Nu vreau să mă întreb dacă ne ajung banii pentru ghetele copiilor. Nu vreau să tremur în fiecare toamnă, gândindu-mă că iar o să curgă acoperișul.
Radu își ridică privirea.
— Crezi că eu vreau?
Elena strâmbă din buze.
— Tu nu înțelegi nimic. Eu vreau să trăiesc.
— Și asta ce este?
El arătă spre casă.
— Asta nu e viață. E doar supraviețuire.
De afară se auzi un claxon scurt.
Elena întoarse imediat capul spre fereastră.
Privirea aceea îi fu de ajuns.
— Cine e?
Femeia tăcu câteva clipe.
— Sorin.
— Care Sorin?
— Sorin Popescu. Are o firmă în oraș.
Radu își aminti.
Mașina mare și nouă.
Echipele de muncitori.
Casa ascunsă după un gard înalt.
— De când?
Elena se întoarse cu spatele.
— De șase luni.
Radu își trecu palma peste față.
— Dar copiii?
Atunci, pentru prima dată, siguranța din glasul ei se clătină.
— Vor rămâne cu tine o vreme.
El nu înțelese imediat.
— Toți trei?
— Câteva luni. Până ne așezăm.
— Noi?
— Radu, nu începe.
Își închise geanta cu un gest nervos.
— Sorin trece printr-o perioadă complicată. Are nevoie să se obișnuiască. După aceea îi iau și pe copii.
Radu o privi mult timp pe femeia alături de care trăise cincisprezece ani.
— Deci pentru tine s-a găsit loc la el.
Elena își strânse buzele.
— Nu mă umili.
— Pentru copiii tăi însă nu s-a găsit încă.
— Am spus că îi iau mai târziu!
Din camera alăturată apăru Matei, în vârstă de șapte ani.
— Mamă, unde pleci?
Elena tresări.
Pentru o clipă, chipul i se schimbă.
Se aplecă spre copil.
— Am niște treburi, puiule.
— Te întorci repede?
— Da.
Radu își întoarse fața spre geam.
Știa că mințea.
Și Elena știa.
Doar Matei încă nu știa.
Zece minute mai târziu, mașina o luă din fața casei.
Nu au fost îmbrățișări lungi și nici promisiuni că va suna în fiecare seară.
Portiera se închise.
Stopurile roșii se aprinseră.
Atât.
Radu rămase la fereastră până când mașina dispăru după cotul drumului.
Apoi auzi în spatele lui:
— Tată?
Era Ioana, de unsprezece ani.
Lângă ea stătea Andrei, care împlinise paisprezece ani.
Matei ținea în brațe o mașinuță de jucărie.
— Mama se întoarce până la cină?
Radu se întoarse.
Trei perechi de ochi așteptau răspunsul.
Ar fi putut spune adevărul.
Dar nu reuși.
— Nu astăzi, băiete.
— Mâine?
Radu înghiți cu greu.
— Mai vedem.
În seara aceea au mâncat cartofi prăjiți.
Nu ajunseră pentru toți patru.
Radu spuse că nu îi era foame.
Aceasta fu prima dintre multele lui minciuni.
Prima iarnă aproape că îl frânse.
După închiderea coloanei auto, Radu nu mai găsi un loc de muncă stabil. Repara garduri pentru vecini, descărca mașini, spărgea lemne și încerca să readucă la viață motoare vechi.
Uneori era plătit cu bani.
Alteori primea cartofi.
O dată i-au dat un sac de făină.
În alte zile auzea:
— Radule, îți dau săptămâna viitoare.
Când trecea săptămâna, oamenii începeau să evite să-l privească în ochi.
Vându televizorul.
Apoi motocicleta veche a tatălui său.
După aceea, trusa de scule pe care o păstrase încă din școala profesională.
Când nu mai avu lemne, începu să adune vreascuri uscate din pădure.
În ianuarie, gerul coborî aproape de treizeci de grade sub zero.
Soba era aprinsă doar seara.
În timpul zilei, copiii stăteau îmbrăcați în haine groase.
Într-o zi, Radu se întorcea din pădure cu o legătură aproape goală. Frânghia se rupsese la jumătatea drumului, lemnele se împrăștiaseră, iar el alunecase și își lovise zdravăn genunchiul.
Ajunse cu greu acasă, se așeză pe treaptă și înțelese, dintr-odată, că nu mai poate.
Pur și simplu nu mai poate.
Își acoperi fața cu palmele.
Și începu să plângă.
Fără zgomot.
Încet.
Ca să nu-l vadă copiii.
— Tată.
Radu tresări.
Ioana stătea lângă el.
— Ce cauți aici?
Fata nu răspunse.
Se așeză doar alături și îi puse în palmă jumătate de bomboană.
Ultima bomboană din casă.
— Ia.
— De unde o ai?
— Mi-a dat-o tanti Maria.
— Mănânc-o tu.
— Am mâncat deja jumătate.
Radu se uită la fiica lui.
— Minți.
— Și ce dacă?
Ridică din umeri.
— Și tu minți când spui că nu ți-e foame.
Radu râse.
Râse printre lacrimi.
Apoi o strânse tare la piept.
În seara aceea își făcu o promisiune.
Nu că va deveni bogat.
Nu că se va răzbuna pe Elena.
Nu că îi va demonstra că se înșelase.
Își jură un singur lucru:
copiii lui nu vor mai împărți niciodată ultima bomboană doar pentru că în casă nu mai era nimic de mâncare.