În ziua în care și-a părăsit soțul pentru un om bogat, Elena și-a lăsat copiii în urmă — cinci ani mai târziu s-a întors la poarta fermei, dar Radu nu mai era bărbatul pe care îl abandonase

Primăvara, Radu își găsi de lucru la un gater.

Pleca înainte de răsărit.

Se întorcea când copiii își făceau deja temele.

Andrei deveni mâna lui dreaptă.

Spărgea surcele.

Căra apă.

Avea grijă de fratele mai mic.

Ioana pregătea supe simple și învăța să coacă pâine.

Într-o seară, Radu zări în spatele grădinii un teren părăsit, care aparținuse cândva unei gospodării agricole.

Un șopron pe jumătate putrezit.

Un gard prăbușit.

Urzici până la brâu.

Privi mult timp într-acolo.

— Tată, de ce stai ca împietrit? îl întrebă Andrei.

— Mă gândesc.

— La ce?

Radu își îngustă ochii.

— Dacă am lua terenul acesta?

— Pentru ce?

— Să facem o gospodărie.

Andrei izbucni în râs.

— Ce gospodărie? N-avem nici măcar o pisică.

— Atunci nu începem cu pisica.

A doua zi, Radu merse la primărie.

Peste o săptămână avea în mână contractul de arendă.

După încă una, în curte se aflau patru gâște și nouă găini.

O lună mai târziu, Andrei găsi într-un anunț un incubator vechi.

Vânzătorul voia să-l ducă la fier vechi.

Radu petrecu două seri întregi umblând la fire.

În a treia zi, becurile se aprinseră.

Prima încercare fu aproape un eșec.

Din douăzeci de ouă ieșiră doar șase pui.

Matei stătea cu orele lângă cutie.

— Tată, sunt atât de mici!

— Deocamdată.

— Și după aceea?

— După aceea vor crește.

Pe atunci, Radu încă nu înțelegea că nu vorbea doar despre pui.

În primii doi ani, gospodăria le înghiți totul.

Timp.

Putere.

Somn.

Bani.

Uneori li se părea că ar fi mai ușor să renunțe.

Dar, încetul cu încetul, cumpărătorii începură să vină singuri.

La început pentru ouă.

Apoi pentru lapte, când apăruse prima capră.

După aceea pentru brânză proaspătă.

Radu învăță să facă smântână.

Ioana găsi pe internet o rețetă de cașcaval.

Prima bucată o sărară atât de tare, încât până și pisica vecinei refuză să se atingă de ea.

A doua o mâncară ei.

Pe a treia o cumpără o femeie de la oraș.

O săptămână mai târziu reveni și ceru cinci.

În al treilea an, Radu îndrăzni să facă un împrumut.

Cumpără o vacă bătrână, pe care o botezară Mura.

Andrei propuse:

— Nu era mai bine să luăm un tractor?

— Tractorul nu dă lapte.

— Dar aduce fânul.

— Când va începe Mura să ne aducă bani, cumpărăm tractor.

Un an mai târziu aveau două vaci.

Apoi apăru și tractorul.

După aceea mai ridicară un grajd.

Matei crescu și începu să se ocupe de păsări.

Ioana intră la un colegiu, unde studia tehnologia alimentară.

Andrei hotărî să rămână alături de tatăl lui.

— Nu vrei să pleci la oraș? îl întrebă Radu într-o zi.

— De ce?

— Să vezi și tu lumea.

Andrei zâmbi.

— O văd destul de bine și de aici.

În al cincilea an, la poartă apăru o firmă nouă, din lemn:

„Ferma de familie Trei Arțari”.

Numele îl alesese Ioana.

— De ce trei? întrebă Matei.

— Pentru că suntem trei.

Radu se prefăcu supărat.

— Dar eu?

— Tu ești pământul, tată.

Ioana îl îmbrățișă.

— Pământul pe care am crescut.

Radu întoarse capul, ca să nu vadă copiii cum i se umeziseră ochii.

Despre Elena vorbeau foarte rar.

În cinci ani, ea sunase de șapte ori.

Primele conversații fuseseră lungi.

Apoi, fiecare apel devenise mai scurt.

În cele din urmă, nu mai sună deloc.

Radu nu le interzise copiilor să vorbească cu mama lor.

Dar nici nu-i obligă.

Și, exact la cinci ani de la plecarea ei, o femeie apăru la poartă.

Radu repara aparatul de muls.

— Bună ziua, laptele s-a dat deja, spuse el fără să ridice capul.

Femeia nu răspunse.

Radu se îndreptă.

Și rămase nemișcat.

Elena.

Nu o recunoscu imediat.

Purta un palton subțire, gri.

Nu mai avea geanta scumpă.

Nici părul aranjat cu grijă.

Nici rujul aprins pe care îl folosise cândva.

Părea mai mică.

— Bună, Radu.

El își șterse mâinile cu o cârpă.

— Bună.

Elena privi peste umărul lui.

Spre casa nouă.

Spre cele două grajduri.

Spre tractor.

Spre iesle.

Spre firma de la poartă.

— Toate acestea sunt ale tale?

— Ale noastre.

— Ale cui?

— Ale mele și ale copiilor.

Femeia tresări.

Radu deschise poarta.

Nu pentru că o iertase.

Pur și simplu nu era felul lui de a lăsa un om în stradă.

În bucătărie era cald.

Elena stătea la masă și ținea cana cu ambele mâini.

Radu tăcea.

În cele din urmă, ea vorbi:

— Sorin nu mai are nimic.

— Înțeleg.

— Firma s-a prăbușit acum trei ani. Au venit datoriile, apoi procesul. I-au luat mașinile. Casa a fost vândută.

Radu o privea fără grabă.

— Și după aceea?

— După aceea și-a găsit pe altcineva.

Zâmbi strâmb.

— Mai tânără.

— Se întâmplă.

— Poți să nu te porți măcar puțin ca și cum te amuzi?

— Nu mă amuz.

Și era adevărat.

Cel mai greu pentru Elena era că el chiar nu simțea bucurie văzând-o căzută.

— Nu am unde să merg, șopti ea.

Radu se uită la ea.

— De aceea ți-ai amintit de noi?

Elena închise ochii.

— Da.

Răspunsul fu atât de sincer, încât îl surprinse.

— La început, din motivul acesta. Apoi, pe tot drumul, m-am gândit că poate nici nu mai am dreptul să vin aici.

— Asta ai gândit corect.

Buzele îi tremurară.

— Unde sunt copiii?

— Andrei e în grajd.

— El…

Nu reuși să termine.

— Are nouăsprezece ani.

Elena își acoperi gura cu palma.

De parcă abia atunci ar fi înțeles cât de mult timp trecuse.

6543