— Dar tu de ce te-ai ofilit așa, Radu? am continuat, umplând din nou paharele. Ești tânăr, sănătos, ai sânge în vine, și totuși stai cu mutra unui pensionar obosit și spui că nevasta nu te mai vede. Unde ți-e curajul? Chiar ți-e teamă să riști?
A rămas nemișcat, cu paharul plin în mână.
Mă privea de parcă i-aș fi propus să furăm motelul cu totul și să plecăm cu el până la mare.
Apoi, încet, i s-a desenat pe buze un zâmbet puțin strâmb, dar surprinzător de atrăgător.
— Îmi aruncați o provocare, doamnă Doina? a întrebat.
Răgușeala revenise în vocea lui, suficientă cât să facă inima unei femei trecute de cincizeci de ani să uite pentru o clipă ritmul obișnuit.
— Poate nu sunt la fel de nebun ca motocicliștii dumneavoastră, dar nici chiar neputincios nu sunt.
— Atunci surprinde-mă, l-am provocat.
M-am lăsat pe pernă și mi-am încrucișat picioarele astfel încât tivul rochiei să se ridice puțin. Nu îndeajuns cât să pară vulgar, doar atât cât să fie imposibil să nu observe.
— Te plângi că viața ta de familie e plictisitoare, dar tu nu îndrăznești nici măcar să faci un pas.
Radu și-a golit paharul dintr-o înghițitură, s-a strâmbat și, pe neașteptate, s-a ridicat.
Camera era atât de mică, aproape cât o debara, încât două mișcări au fost suficiente ca să ajungă lângă mine.
Aerul dintre noi s-a îngroșat deodată, cald și greu, ca siropul.
— Ei, Radu? am spus, privindu-l de jos.
Inima îmi bătea aproape de gât, dar nu aveam de gând să-i arăt că mă tulburase.
— Stai acolo ca o statuie, deși acum un minut îmi povesteai de ce ești în stare. Ce s-a întâmplat? Ți-ai înghițit limba?
Și-a întins mâna încet, ca și cum se temea să nu sperie un animal sălbatic, și m-a prins cu grijă de încheietură.
Degetele lui erau calde și ușor aspre.
Un fior mi-a alergat pe piele. Abia m-am abținut să nu râd ca o fată de șaisprezece ani.
— Nu mi-e frică, doamnă Doina, a spus încet.
Din voce îi dispăruse siguranța de mai devreme. Rămăsese o ezitare aproape băiețească.
— Doar că nu mi-am imaginat vreodată că tocmai soacra mea o să mă împingă spre acte de vitejie.
— Păi primul l-ai și făcut, i-am răspuns, strângându-i palma. Ai venit până aici. Acum stai jos și nu mai tremura ca frunza de plop. Nu te mănânc.
Radu s-a așezat pe marginea patului meu.
Arcurile au gemut sub noi atât de dramatic, de parcă întregul motel își exprima părerea despre situație.
Mirosea a țuică, a piele încălzită și a ceva ușor amar, necunoscut, care mă amețea mai tare decât băutura.
Abia atunci mi-am dat seama cât de aproape stăteam.
În piept mi se răspândea o căldură jucăușă pe care o crezusem pierdută odată cu tinerețea și cu Mircea.
— Și dacă n-am fi rude? a întrebat Radu pe neașteptate.
Privea spre perete, dar respirația îi devenise mai grăbită.
— Să zicem că ne-am fi cunoscut când eram amândoi tineri. La unul dintre dansurile alea de la cămin.
Am râs și mi-am lăsat capul pe spate.
Părul mi s-a împrăștiat pe pernă.
În clipa aceea chiar mă simțeam regina serii, chiar și în camera aceea murdară, lângă bărbatul care era soțul fiicei mele.
— Vai de tine, Radu. Dacă ne întâlneam atunci, îți luam mințile în câteva minute. Ai fi alergat după mine ca băiatul cu motocicleta și mi-ai fi adus margarete culese de pe marginea drumului. N-ai fi avut timp să te gândești cine e mai mare. Te învârteam atât de tare, încât uitai și câți ani ai, și cum te cheamă.
S-a întors spre mine.
În ochii lui se reflecta becul slab, două puncte galbene în întunericul cenușiu al camerei.
Între fețele noastre nu mai era decât o palmă de aer.
Și, pentru o secundă, m-am gândit că, dacă nu ar fi existat Corina, dacă nu ne-ar fi legat familia, aș fi putut să-mi permit exact ceea ce simțeam că vreau.
Voiam să fiu zguduită din amorțeală.
Voiam să mă simt din nou femeie, nu doar mamă, soacră și poate, într-o zi, bunică.
Voiam ca bărbatul acela înalt, cu ochi obosiți, să se uite la mine așa cum se uită un bărbat la o femeie atrăgătoare, nu la o piesă de mobilier veche.
— De ce te uiți așa la mine, Radu? am întrebat.
Și vocea mea se răgușise.
— Vrei să mai continui povestea?
A clipit, de parcă s-ar fi trezit dintr-un vis.
Palma lui a alunecat încet pe umărul meu.
Atingerea era abia simțită, dar prin tot corpul mi-a trecut ceva asemănător unei scântei electrice.
Mi-am închis ochii pentru o clipă și am respirat adânc.
— Doamnă Doina… a început Radu.
I-am pus degetul pe buze.
— Șșt. Nu trebuie să spui nimic. Înțeleg foarte bine ce-ți trece prin minte. Și să știi că nu ești primul bărbat care mă privește așa.
Chiar atunci s-a auzit o lovitură puternică de afară.
Poate o creangă izbise geamul. Poate bătrâna Dacie hotărâse să ne amintească faptul că exista încă undeva afară.
Am tresărit amândoi și ne-am depărtat brusc, ca doi conspiratori care aud pași pe coridor.
Am izbucnit în râs, simțind cum tensiunea începe să se destrame, și l-am plesnit ușor cu palma peste genunchi.
— Asta e toată vitejia ta? Te-a speriat o creangă. Și tu îmi vorbeai de curaj. Hai mai bine să dormim. Mâine vine platforma, apare Corina cu reproșurile ei, iar începe povestea cu ciorba fără sare și viața intră înapoi în făgașul cunoscut.