Radu m-a privit cu ușurare, dar și cu o dezamăgire pe care n-a reușit s-o ascundă.
Apoi a dat din cap și s-a întors la patul lui.
Am stins lumina.
Camera s-a cufundat în întuneric. Numai o urmă palidă de lună se strecura printre norii de ploaie și făcea geamul să lucească.
— Noapte bună, doamnă Doina, a spus el din întuneric.
— Somn ușor, Radu, i-am răspuns, zâmbind în pernă. Și să nu te apuce plimbatul prin cameră la miezul nopții. Eu dorm adânc și s-ar putea să te confund cu vreun hoț.
A râs încet.
După câteva minute, i-am auzit respirația liniștită.
Eu, în schimb, am rămas multă vreme cu ochii deschiși, privind tavanul nevăzut și gândindu-mă cât de ciudat e alcătuită viața omului.
Trecuse mai bine de jumătate de secol peste mine, dar undeva înăuntru trăia încă aceeași fată care ar fi sărit pe fereastră ca să ajungă la dans.
Platforma a sosit dis-de-dimineață, când abia se lumina deasupra șoselei.
Am stat amândoi în cabină și am ascultat fără să vorbim cum motorul greu trăgea după el biata noastră Dacie.
Din când în când îl surprindeam pe Radu uitându-se la mine.
Nu mai era privirea din timpul nopții. Acum se amestecau în ea o căldură nouă și un fel de respect.
Când am ajuns în oraș, Corina ne aștepta cu expresia ei obișnuit nemulțumită și cu întrebarea gata pregătită: de ce ne luase atât de mult drumul?
Am îmbrățișat-o, am sărutat-o pe obraz și i-am spus, cât se poate de senin, că eu și Radu ne simțiserăm foarte bine: băuserăm țuică și discutaserăm pe îndelete despre caracterul ei dificil.
— Mamă! a izbucnit ea indignată.
Eu însă pornisem deja spre casă cu geanta în mână, ușoară ca după o vacanță și cu un zâmbet mulțumit ascuns în mine.
Seara, în timp ce Corina făcea duș, Radu a venit lângă mine în bucătărie.
Și-a pus palma pe umărul meu. Doar pentru o secundă.
— Mulțumesc, a spus aproape în șoaptă. Pentru discuția de atunci.
I-am făcut cu ochiul și am continuat să torn ceaiul.
— Nu mă compătimi, Radu. Sunt exact așa cum sunt. Iar noaptea aceea n-a fost deloc rea. Cred că amândoi o s-o ținem minte multă vreme.
A zâmbit și a ieșit din bucătărie.
Am rămas singură, uitându-mă la cana în care pliculețul de ceai se legăna încet.
Și m-am gândit, pe neașteptate, că poate lucrurile se petrecuseră exact cum trebuia.
A fost bine că bătrâna Dacie s-a oprit.
A fost bine că afară a bătut vântul, că a plouat și că am fost obligați să ne oprim în motelul acela nenorocit.
Uneori omul trebuie să rămână blocat undeva la jumătatea drumului ca să-și amintească, în sfârșit, cine este cu adevărat.
Am luat o gură de ceai fierbinte și am râs încet.
Totul fusese așa cum trebuia.
Fără milă.
Doar viață adevărată — cu paturi care scârțâie, țuică ieftină, o mașină stricată și scântei neașteptate în stare să aprindă din nou o inimă chiar și atunci când ai trecut demult de cincizeci de ani.