— Firește că despre ea vorbim, am râs. Faptul că e fata mea nu înseamnă că nu știu ce-i lipsește. Am cincizeci și șase de ani, Radu. Am cunoscut destui bărbați cât să înțeleg uneori mai repede decât ei ce au în cap. Crezi că unei femei îi ajung florile și mesele cu lumânări? Uneori îi trebuie foc adevărat.
M-a privit mai atent, cu ochii ușor îngustați.
În privirea lui apăruse ceva nou. Poate era de la țuică. Poate nu.
— Așadar, sunteți specialistă în aprins focuri? m-a întrebat. Atunci poate-mi dați și mie un sfat. Cum faci să sară scântei fără să umpli casa de fum?
Am râs atât de tare, încât patul a trosnit sub mine.
Lunganul hotărâse să intre în joc, iar asta, spre surprinderea mea, îmi plăcea.
Băutura își făcea încet treaba. Vorbele deveneau mai îndrăznețe, iar aerul din camera închisă părea din ce în ce mai cald.
Am turnat din nou, simțind cum în mine se trezește Doina de altădată, aceea care reușea, cu o singură privire, să-i facă pe băieți să uite ce voiau să spună.
— Secretul e simplu, Radu, am început pe un ton scăzut, ca și cum urma să-i încredințez un secret de stat. Trebuie să știi unde să sufli ca să apară jarul. Și să nu te sperie dacă te frigi puțin. Tu ești tânăr, ai sângele cald, dar stai aici lângă mine, o babă, și te plângi de viață. Deși ai putea…
M-am oprit intenționat și am lăsat propoziția neterminată, suspendată între noi ca fumul deasupra unui foc.
Radu s-a apropiat puțin.
I-am simțit apa de colonie, ieftină, dar surprinzător de caldă și plăcută.
— Aș putea ce? a întrebat.
Vocea îi devenise ușor răgușită, de parcă până și el se mirase că pusese întrebarea.
— Ai putea să întorci lumea pe dos, am spus zâmbind și m-am lăsat pe pernă. Dar mai întâi bem încă un pahar. Noaptea e lungă, iar omul cu platforma pare convins că avem tot timpul din lume.
Am ciocnit din nou.
Între noi se instalase o stare ciudată, făcută din așteptare, tensiune și o curiozitate care începea să devină periculoasă.
Țuica se împuțina, discuția devenea tot mai sinceră, iar motelul acela cu bec chior, pereți cojiți și paturi care scârțâiau nu mi se mai părea atât de respingător.
Știam foarte bine că, dacă ar fi aflat Corina ce vorbeam noi acolo, întâi m-ar fi strâns de gât pe mine și după aceea pe soțul ei.
Dar, la naiba, aveam cincizeci și șase de ani și încă puteam face un bărbat să mă privească nu doar ca pe o rudă trecută de prima tinerețe.
— Spuneți-mi sincer, doamnă Doina, a zis Radu când sticla ajunsese cam la jumătate. Când erați tânără, probabil că i-ați zăpăcit pe toți bărbații din sat, nu?
Am zâmbit fără să-mi feresc privirea.
— Tu ce crezi? Și, ca să știi, nici acum nu sunt marfă scoasă din uz.
A râs, numai că râsul lui avea o urmă de nervozitate.
Atunci am înțeles că noaptea aceea urma să fie mult mai interesantă decât ne imaginaserăm când primiserăm cheia camerei.
Ploaia bătea în geam, salteaua gemea la fiecare mișcare, iar noi vorbeam ca doi complici care uitaseră pentru câteva ore ce legătură exista între ei.
Noaptea prinsese viteză ca un camion vechi coborând un deal fără frână de motor.
Picăturile izbeau pervazul metalic cu atâta putere, încât păreau ritmul unui acordeonist amețit la o nuntă de țară.
Stăteam pe patul meu și, pentru prima dată după mult timp, nu mă simțeam soacră. Mă vedeam ca într-un film vechi: femeia care poartă ruj aprins, fumează țigări subțiri și frânge inimi ridicând doar o sprânceană.
Radu, moleșit de băutură, se întinsese pe patul lui și mă urmărea cu o privire nouă, mult prea vie ca să o pot ignora.
— Of, Radu, am spus, răsucind paharul gol între degete. Au fost vremuri când astfel de nopți nu mă prindeau în moteluri ponosite. Tinerețea era fierbinte. Băieții roiau în jurul meu ca țânțarii deasupra unei bălți calde. Unul venea cu motocicleta sub geamul meu și striga: „Doina, ieși afară!” Probabil credea că zgomotul motorului era cheia inimii mele.
Radu a zâmbit și s-a ridicat într-un cot.
În lumina slabă, barba lui îi dădea un aer aproape de golan, iar ochii îi străluceau într-un fel tulburător.
— Chiar erați atât de periculoasă? a întrebat. Eu vă știam doar cu ciorbe și grădina.
— Ciorba e pentru suflet, Radu, i-am răspuns și i-am făcut cu ochiul atât de brusc, încât aproape și-a scăpat paharul. Pentru restul, am avut și alte rețete. Mai fugeam seara la dans la căminul cultural, iar în față mă aștepta câte o mică paradă de pretendenți. Unul venea cu margarete, altul cu o sticlă de vin ieftin. O dată am dansat chiar și cu un șef de la CAP. Era însurat, serios și purta o mustață de ziceai că fusese desenată cu rigla.
Radu și-a dat capul pe spate și a râs.
Fără să vreau, am observat cum i se încordează gâtul. Tânăr, puternic.
Nu ca al răposatului meu Mircea, care în ultimii ani ai vieții ajunsese să semene mai mult cu o pernă mare de canapea decât cu bărbatul pe care îl cunoscusem odinioară.
Țuica îmi dezlegase definitiv limba, iar eu mergeam înainte cu poveștile, de parcă aș fi fost iar pe motocicleta aceea din tinerețe.