Radu sări în picioare.
— Îți bați joc de mine?
— Nu. Fac o comparație.
— Nu am să dau socoteală în fața ta!
— Perfect. Atunci nici eu nu mai dau.
Radu amuți.
— De astăzi, continuă Ioana, rata se împarte în două. Facturile se împart în două. Cumpărăturile se împart în două. Mașina este responsabilitatea ta integrală.
— Știi foarte bine că nu am acum banii ăștia!
— Știu.
— Atunci de ce îmi spui?
— Ca să aud, în sfârșit, adevărul de la tine.
Radu se lăsă pe scaun.
— Ce adevăr?
— Că nu poți plăti jumătate.
— Nu pot!
Strigătul îi scăpă înainte să-l poată opri.
Apoi rămase nemișcat.
Apartamentul se cufundă în liniște.
Până și televizorul din cameră părea foarte departe.
Ioana încuviință încet.
— Așa.
— Ce înseamnă „așa”?
— Este primul răspuns sincer pe care mi-l dai de câteva luni.
Radu își acoperi fața cu palmele.
— Ești mulțumită?
— Nu.
— Dar pari mulțumită.
— Nu-mi place deloc să te văd în situația asta.
— În ce situație?
— Ca pe un om atât de speriat să-și recunoască problemele, încât ajunge să-și umilească soția.
Radu își coborî brusc mâinile.
— Nu te-am umilit.
Ioana îl privi.
El fu primul care își feri ochii.
După câteva minute, spuse:
— Mi s-a anulat o comandă.
— Ce comandă?
— Una mare. Mizam pe banii aceia.
— Când s-a întâmplat?
— Acum o lună.
Ioana simți un fior rece.
— Acum o lună?
Radu încuviință.
— De ce nu mi-ai spus?
— Și ce s-ar fi schimbat?
— Totul.
— Ai fi început să numeri fiecare leu.
— Eu deja plătesc tot!
— Tocmai asta este problema!
Radu își lovi genunchiul cu pumnul.
— Tu poți orice! Ai salariu, funcție, prime. Ajungi acasă și nu depinzi de nimeni. Iar eu…
Se opri.
Pentru prima dată, Ioana văzu în spatele furiei lui nu siguranță, ci teamă.
Totuși, nu simți milă.
Teama explica felul în care se purtase.
Dar nu-l absolvea.
— Și pentru asta ai hotărât să mă faci pe mine dependentă? întrebă ea.
Radu nu răspunse.
— Să mă pui să dau explicații pentru ghete, cremă și bluză?
— Nu m-am gândit…
— Exact.
El rămase multă vreme tăcut.
Apoi întrebă:
— Ce facem acum?
Ioana strânse facturile și le puse în dosar.
— Până la sfârșitul lunii îți găsești un serviciu stabil.
— Și dacă nu găsesc?
— Orice serviciu.
— Nu mă duc să car marfă.
— Atunci lucrează ca livrator.
Radu își ridică brusc privirea.
— Vorbești serios?
— Foarte serios.
— După toți anii în care…
— Radu, eu nu discut despre orgoliul tău. Discut despre bani.
El zâmbi amar.
— Deci așa stau lucrurile.
— Da. Așa stau.
Ioana se ridică.
— Și mai este ceva.
— Ce?
— Să nu-mi mai verifici niciodată sacoșele.
— Nu ți le-am verificat.
— Atunci să nu-mi mai comentezi cumpărăturile.
Radu tăcu.
— Dacă îmi plătesc obligațiile, nu sunt datoare să cer voie pentru o haină.
El privi dosarul.
— Și dacă nu sunt de acord?
Ioana răspunse fără să ridice tonul:
— Atunci va trebui să locuim separat.
Radu păli.
Probabil atunci înțelese pentru prima dată că acea discuție era cu adevărat diferită.
Nu era o ceartă obișnuită.
Nu urma o seară în care Ioana să pregătească masa, el să pornească televizorul, iar peste două zile totul să fie uitat.
A doua zi, Radu aproape că nu vorbi.
După încă două zile, televizorul dispăru din sufragerie.
La început, Ioana crezu că îl dusese la reparat.
Apoi văzu banii pe masă.
O mie de lei.
— L-ai vândut? întrebă ea.
— Da.
— De ce?
— Am plătit o datorie.
Ioana îl privi atent.
— La magazin?
— Și acolo.
— Iar restul?
— Pentru întreținere.
Era prima dată când Radu pusese bani pe masă fără să fie rugat.
Ioana nu-l lăudă.
Nu-l îmbrățișă.
Nu-i spuse: „Vezi? Poți, dacă vrei”.
Doar notă suma în caiet.
O săptămână mai târziu, Radu își găsi de lucru ca șofer pentru o firmă de livrări.
Serviciul nu-i plăcea.
Nu suporta uniforma.
Nu-i convenea programul.
Și îl deranja că șeful lui era cu opt ani mai tânăr.
Cu toate acestea, dimineața se ridica din pat și pleca.
Seara se întorcea obosit.
Uneori nervos.
Într-o zi, deschise din nou frigiderul și spuse:
— Nu mai este lapte.
Ioana încremeni.
Într-o clipă, tot trupul i se încordă.
Replica veche era aproape gata să iasă din gura lui.
Dar Radu închise frigiderul.
Își luă geaca.
— Mă duc eu să cumpăr.
Și plecă.
Ioana rămase mult timp în bucătărie.
Probabil atunci crezu pentru prima dată că ceva se schimba cu adevărat.
După o lună, Radu îi transferă jumătate din banii pentru întreținere.
Nu întreaga sumă stabilită de ei.
Dar jumătate.
După alte două luni, începu să plătească și o parte din rată.
Într-o seară, puse lângă cana ei un pachet mic.
— Ce este?
— Deschide.
Înăuntru se afla un fular.
Frumos, moale, bleumarin.
Aproape de aceeași nuanță cu bluza care pornise cearta.
— De ce mi l-ai cumpărat? întrebă Ioana.
Radu ridică din umeri.
— L-am văzut și mi-am amintit de tine.
Ioana se uită la el.
— Cât a costat?
El zâmbi.
— Uite că acum începi tu.
Ioana îi răspunse cu un zâmbet.
Pentru prima dată după multă vreme, fără urmă de furie.
Radu tăcu o vreme.
— Ioana.
— Da?
— Atunci nu m-am enervat din cauza frigiderului.
— Știu.
— Mi-a fost rușine.
— Știu și asta.
— Și am făcut în așa fel încât să-ți fie rușine ție.