Ioana își trecu palma peste țesătura fularului.
— Asta a fost partea pe care nu am putut s-o iert mult timp.
— Iar acum?
Ea îl privi.
— Acum mă uit la ceea ce faci mai departe.
Radu încuviință.
Fără supărare.
Fără obișnuitul „niciodată nu-ți ajunge”.
Doar încuviință.
Primăvara, plătiră și ultima datorie mică.
În ziua în care îi intră următorul salariu, Radu se așeză singur în fața Ioanei, cu un carnețel în mână.
— Bun. Rata, întreținerea, mâncarea. Cât este partea mea?
Ioana îi spuse suma.
El transferă banii.
Apoi o privi.
— Iar ce rămâne este al meu?
Ioana zâmbi.
— Îți vine să crezi?
Radu râse.
— Este o senzație ciudată.
— O să te obișnuiești.
O săptămână mai târziu, își cumpără o pereche scumpă de adidași.
Veni acasă cu cutia în brațe și se opri în hol, nesigur.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Ioana.
— Nimic.
— Arată-mi.
Radu scoase adidașii din cutie.
— Îi voiam de mult.
Ioana îi privi, apoi se uită la soțul ei.
— Îți vin foarte bine.
— Atât?
— Ce altceva să spun?
El tăcu câteva secunde, apoi izbucni în râs.
Ioana înțelese atunci că aceea era, poate, adevărata schimbare.
Nu momentul în care cineva își cere frumos iertare.
Nici clipa în care promite că va deveni alt om.
Schimbarea apare când, în propria casă, nimeni nu mai este obligat să se simtă vinovat pentru că și-a cumpărat ceva.
În bucătărie, laptele continua uneori să se termine.
Câteodată rămânea în frigider doar o oală cu supă.
Uneori banii până la salariu erau mai puțini decât și-ar fi dorit.
Dar acum Radu deschidea frigiderul și întreba:
— Ce trebuie să cumpăr?
Nu mai spunea:
— De ce n-ai cumpărat?
Iar de fiecare dată, Ioana își amintea de bluza albastră.
Trei sute zece lei.
Cea mai scumpă piesă vestimentară din viața ei.
Nu pentru că ar fi costat atât.
Ci fiindcă de la ea pornise o altă măsură a căsniciei lor.
O măsură în care respectul nu mai era o datorie plătită de unul singur.