Nu pentru că s-ar fi temut de Radu.
Ci pentru că, pentru prima dată, începuse să numere.
Nu banii.
Anii.
Doisprezece ani de căsnicie.
În primii ani, Radu câștiga într-adevăr mai mult.
Ioana stătuse în concediu de creștere a copilului, iar apoi îi luase mult timp să găsească un serviciu decent.
Pe atunci el plătea chiria.
El cumpăra mâncarea.
De câteva ori o ajutase chiar și pe mama Ioanei.
Ea nu uitase nimic din toate acestea.
Probabil tocmai de aceea nu observase multă vreme că lucrurile se schimbaseră.
Salariul ei crescuse.
Al lui rămăsese mai întâi pe loc, apoi devenise neregulat.
Radu plecase de la service.
Deschisese împreună cu un prieten o mică afacere.
Afacerea se închisese.
După aceea apăruseră tot felul de lucrări temporare.
„Un proiect.”
„O comandă.”
„Trebuie să-mi vireze omul banii.”
„Săptămâna viitoare plătesc.”
Între timp, rata, facturile și cumpărăturile ajunseseră, încet, în sarcina Ioanei.
La început fusese ceva temporar.
Apoi devenise normalitate.
Iar Radu continua, într-un mod greu de explicat, să trăiască de parcă el ar fi fost cel care întreținea familia.
Dimineața, în timp ce Ioana se machia pe hol, el îi spuse:
— Și să-mi iei țigări diseară.
Ea închise rimelul.
— Nu.
— Ce înseamnă „nu”?
— Nu-ți cumpăr.
— Ai devenit zgârcită pentru câțiva lei?
— Nu.
— Atunci care este problema?
— Vreau să văd ce se întâmplă când un bărbat adult își cumpără singur țigările.
Radu rânji.
— Iar începe circul.
— Nici măcar nu a început.
Ioana plecă.
Patruzeci de minute mai târziu, îl văzu pe Radu în magazinul de lângă casă.
Se oprise să-și ia o cafea pentru birou și recunoscuse mai întâi geaca lui.
Radu stătea la tejghea și vorbea cu vânzătoarea, Mihaela.
Vorbea încet.
Aproape rugător.
Cu Ioana nu mai folosise acel ton de ani întregi.
— Mihaela, până vineri achit sigur.
— Domnule Radu, și vinerea trecută ați spus același lucru.
— Hai, nu începe și tu.
— Eu nu încep nimic. Datoria dumneavoastră a ajuns deja la două mii trei sute patruzeci de lei.
Ioana se opri în spatele unui raft.
— De unde s-a strâns atât?
— Țigări, cafea, găluște congelate, băuturi energizante…
— A fost o singură băutură energizantă.
— Patru.
— Nu se poate.
— Dacă vreți, vă arăt caietul.
Mihaela scoase de sub tejghea un caiet gros, de școală.
Radu se strâmbă.
— Nu aici, în fața oamenilor.
— Și eu ce să fac? Să acopăr din buzunarul meu?
El își scoase portofelul.
Puse pe tejghea cinci sute de lei.
Apoi mai adăugă două sute.
Le numără și, după câteva secunde, luă înapoi cele două sute.
— Atât pot acum.
— Bine.
Atunci Mihaela o zări pe Ioana.
— Vai, doamna Ioana…
Radu se întoarse.
Privirile li se întâlniră.
Ioana nu spuse nimic. Își puse cafeaua pe tejghea și ieși.
Radu o ajunse din urmă pe trotuar.
— Ioana, așteaptă.
Ea continuă să meargă.
— Ioana!
— Ce este?
— Ai înțeles greșit totul.
Ioana se opri.
— Cum poți să înțelegi greșit o datorie la magazin?
— Aveam de gând să plătesc.
— Sigur.
— Ce vrei să spui cu „sigur”?
— La tine totul este „mai târziu”. Banii, munca, discuțiile. Toate rămân pentru mai târziu.
— Nu începe și tu.
Ioana râse fără veselie.
— Vorbești serios?
— Despre ce?
— Ieri m-ai luat la întrebări pentru o bluză. Iar azi aflu că iei țigări pe datorie.
— Nu este același lucru.
— Bineînțeles că nu. Bluza a fost cumpărată din banii mei. Țigările au fost luate cu bani pe care nu-i ai.
Radu se înroși.
— Vrei să mă faci de râs?
Ioana tăcu.
Iată cuvântul esențial.
Să-l facă de râs.
Pentru el era umilitor nu faptul că trăia din banii ei.
Nici faptul că îi verifica cumpărăturile sau o acuza.
Umilitor era să recunoască faptul că avea o problemă.
— Știi, Radu, spuse ea încet, ieri nu frigiderul gol te-a făcut să te simți prost. Te-a durut că nu aveai bani.
El întoarse capul.
— Și, în loc să-mi spui „Ioana, am necazuri, ajută-mă”, ai preferat să mă faci vinovată.
— Nu înțelegi nimic.
— Poate că nu.
Ea făcu un pas înapoi.
— Diseară vorbim despre bani și despre cifre. Cu ele e mai simplu.
La birou, Ioana deschise aplicația bancară.
Apoi porni un tabel.
Pentru prima dată după câțiva ani, trecu pe hârtie toate cheltuielile.
Rata.
Întreținerea.
Internetul.
Asigurarea.
Combustibilul.
Mâncarea.
Medicamentele.
Reparația mașinii de spălat.
Ratele pentru frigider.
Cadourile pentru mama lui Radu.
Chiar și amenda lui de parcare, pe care o plătise în primăvară.
Totalul o făcu pe Ioana să rămână nemișcată.
În ultimele șase luni, Radu contribuise la bugetul familiei cu mai puțini bani decât plătise ea doar pentru două rate.
Seara, Radu stătea în fața televizorului.
Ioana intră în bucătărie, puse cumpărăturile jos și scoase un dosar.
El deveni imediat atent.
— Ce este?
— Discuția noastră.
— Iar?
— Ultima discuție în forma veche.
Ioana așeză foile pe masă.
— Rata: patru mii o sută de lei.
— Ioana…
— Întreținerea: șapte sute optzeci.
— N-am nevoie să văd asta.
— Internet și telefoane: trei sute douăzeci.
— Pune foile deoparte.
— Asigurarea mașinii: nouă sute patruzeci.
— Am spus să le pui deoparte!
Ioana scoase bonul din geantă.
— Iar bluza mea a costat trei sute zece lei.