Era o femeie cam de vârsta mea, cu părul scurt și cărunt.
În fotografii apăreau grădina ei, borcane cu murături, varză pusă la murat și câteva poze de familie.
La rubrica „familie” era menționat un fiu.
Darius.
I-am deschis fotografia.
Am mărit-o.
Și l-am recunoscut imediat pe bărbatul văzut la cimitir.
Dar cel mai tare m-au înspăimântat ochii.
Erau exact ca ai lui Andrei.
Adânciți.
Cu aceeași expresie ușor vinovată.
Mariana locuia într-o zonă de case, la marginea orașului.
Într-o joi dimineața am urcat în autobuz și am călătorit aproape șase ore până la ea.
În curte lătra zgomotos un câine.
Lângă poartă erau agățate la uscat câteva crizanteme.
Albe.
Exact ca florile pe care Darius le adusese la mormânt.
Mariana mi-a deschis în șorț înflorat, cu mânecile suflecate până la coate.
Mirosea a vanilie și puțin a usturoi.
Când m-a văzut, a încremenit.
Degetele i s-au strâns mai tare pe tocul ușii.
I-am spus cum mă cheamă.
Nu m-a întrebat nimic.
S-a dat doar la o parte și m-a lăsat să intru.
Am stat în bucătărie.
Mariana răsucea fără încetare lingurița între degete.
Pe frigider era prinsă o fotografie cu Darius.
O ținea în brațe pe o femeie tânără, iar amândoi râdeau.
— Darius are treizeci și doi de ani, a spus în cele din urmă Mariana, fără să ridice ochii. S-a născut în 1992.
Eu am tăcut.
— Andrei a aflat de el când băiatul avea cinci ani. Nu am vrut să mă bag între voi. Chiar nu am vrut. Dar Darius s-a născut cu o problemă la inimă și avea nevoie de o operație. I-am scris lui Andrei.
A făcut o pauză lungă.
— A venit. Și-a văzut fiul. După aceea a început să ne ajute în fiecare lună. Până în ziua în care a murit.
Vocea îi tremura.
Ochii, însă, îi rămăseseră uscați.
— Mi-a interzis să vă spun. Repeta mereu: „Ioana nu are nicio vină. Nu trebuie să sufere din cauza greșelilor mele”. I-am promis că voi păstra tăcerea. Și nu mi-am încălcat niciodată promisiunea.
M-am întors spre casă cu trenul de seară.
Pe fereastră treceau lumini rare, pierdute în întuneric.
În mine se prăbușea o lume întreagă.
Douăzeci și trei de ani.
Atât timp purtase Andrei secretul în el.
Se culca seara lângă mine.
Îmi spunea noapte bună.
Mă săruta pe obraz.
Apoi trimitea bani fiului său, despre care eu nu știusem nimic.
Nu reușeam să-mi dau seama ce era mai puternic în sufletul meu.
Supărarea.
Sau recunoștința stranie pentru faptul că voise atât de mult să mă protejeze.
Oricum aș fi numit tăcerea lui, ea rămânea o minciună.
Și, chiar și după moarte, Andrei devenise în același timp omul cel mai apropiat de mine și un străin pe care nu-l cunoscusem niciodată pe deplin.
Duminica următoare m-am întors la cimitir.
Pe piatra funerară se aflau deja crizanteme albe, proaspete.
Asta însemna că Darius venise din nou.
Mi-am așezat cele trei trandafiri alături și m-am așezat pe bancă.
Inima îmi bătea atât de tare, încât simțeam că urcă spre gât.
După aproximativ cinci minute l-am văzut.
Darius stătea lângă stejarul bătrân.
Ținea mâinile în buzunare.
Se uita direct la mine.
De data aceasta nu a fugit.
A rămas pe loc și m-a așteptat.
Respira greu, ca înaintea unui salt de la mare înălțime.
M-am ridicat.
Picioarele îmi erau moi, aproape fără putere.
Totuși am pornit spre el.
Un pas.
Încă unul.
Vântul aducea mirosul frunzelor ude și al cerii topite de la sutele de candele aprinse în cimitir.
M-am oprit la câțiva pași de el.
Ne-am privit în tăcere.
Avea aceeași gropiță în bărbie ca Andrei.
Apoi și-a mișcat umărul.
Exact în felul în care făcea soțul meu când era emoționat.
— Darius? am întrebat, deși nu mai aveam nicio îndoială.
— Da.
Vocea lui era joasă și ușor răgușită.
— Îmi pare rău. Nu am vrut să vă tulbur. Chiar nu. Doar că mai vin uneori aici. A făcut atât de multe pentru mine… Nu puteam să nu vin.
Mi s-au umplut ochii de lacrimi.
Mi-am mușcat buza.
Nu plânge.
Cel puțin nu acum.
— Nu mi-a spus niciodată despre tine, am rostit. Nu știam deloc că exiști.
Darius și-a plecat privirea.
Apoi a ridicat mâna, ca și cum ar fi vrut să mă atingă, dar s-a oprit înainte să ajungă la mine.
— Înțeleg. Și nu vreau nimic de la dumneavoastră. Nici bani, nici proprietăți. Nimic. Voiam doar să pot veni la el. Să-i arăt respectul meu.
Atunci am făcut un lucru pe care nu mi l-aș fi imaginat niciodată.
Am făcut un pas înainte.
Și l-am prins de mână.
Palma lui era rece.
Și tremura.
— Hai, i-am spus. Aici, nu departe, este o cafenea liniștită. Bem un ceai, iar tu îmi povestești despre tine.
Darius m-a privit de parcă tocmai îl invitasem să plece pe altă planetă.
Câteva clipe nu a spus nimic.
Apoi a încuviințat încet.
Am pornit unul lângă celălalt pe aleea cimitirului.
Fără să vorbim.
Dar tăcerea dintre noi nu mai apăsa la fel.
În cafenea am rămas aproape trei ore.
Am aflat că Darius lucrează ca tester la o companie de tehnologie din oraș.
Locuiește într-un cartier de la periferie.
Este căsătorit.
Are o fiică de trei ani.
— Cum o cheamă? am întrebat.
A ezitat puțin.
— Andreea.
Am tresărit.
Darius a observat și s-a înroșit imediat.
— Mama a vrut să-i punem numele în amintirea lui. Nu știam cum veți primi vestea…