L-am privit.
— Este un nume frumos.
A tăcut.
— Foarte frumos.
După aproximativ o lună i-am invitat acasă pe Darius, pe soția lui, Maria, și pe micuța Andreea.
De dimineață am copt o plăcintă cu mere după rețeta veche a lui Andrei.
Apoi am scos din dulap albumele cu fotografii de familie.
Au venit aproape de prânz.
Andreea purta o geacă roz și două funde uriașe în păr.
De îndată ce a intrat în sufragerie, a văzut pianul și s-a întins spre clape.
— Pot? a întrebat fetița încet, privindu-mă cu ochii ei mari.
Am dat din cap.
A apăsat cu grijă două clape.
Do.
Mi.
Apoi a izbucnit într-un râs atât de limpede, încât am simțit o strângere în piept.
Maria a zâmbit stânjenită.
— Îmi pare rău, umblă la toate instrumentele…
— Las-o să cânte, am spus.
Am stat la masă și am vorbit despre lucruri obișnuite.
Despre serviciu.
Despre prețuri.
Despre vreme.
Despre iarna care, anul acela, părea hotărâtă să nu se mai termine.
Pentru prima dată după multe luni, apartamentul nu mi s-a mai părut gol.
Când s-au pregătit să plece, am rămas lângă fereastră.
L-am privit pe Darius cum își așeza fiica în scaunul pentru copii.
Andreea — da, în mintea mea o numeam deja așa — îmi făcea cu mâna prin luneta mașinii.
Mașina a pornit.
Am închis ușa.
M-am sprijinit cu spatele de tocul ei.
Și am închis ochii.
Pe comodă se afla fotografia lui Andrei.
Aceeași fotografie.
Cu zâmbetul lui ușor vinovat.
Am privit-o mult timp.
Apoi am înțeles, deodată, că după un an întreg zâmbeam pentru prima dată înapoi către el.
Fără furie.
Fără reproș.
Fără amărăciune.
Doar îi zâmbeam.