Nu era surprindere.
Nu era indignare.
Nu era nedumerire.
Era frică.
O frică adevărată.
Se așeză încet pe un scaun.
— Ana…
— Este adevărat?
Bărbatul închise ochii.
Atât îi fu de ajuns.
Răspunsul îl rostise deja prin tăcere.
În cameră se lăsă o liniște grea.
Ana simți cum ceva dinăuntrul ei se prăbușește.
Nu încrederea.
Nu iubirea.
Ci iluzia.
Iluzia în care trăise în ultimii doi ani.
Omul pe care îl considerase cel mai apropiat se dovedea cu totul diferit de cel pe care îl crezuse.
Iar cel mai dureros nu era existența unui document.
Nu era nici măcar problema juridică.
Cel mai greu de suportat era faptul că povestea lor, de la început până la sfârșit, fusese clădită pe o minciună.
Ana stătea lângă fereastra camerei de hotel fără să mai simtă căldura soarelui sau atingerea covorului moale sub tălpi. Totul din jur își pierduse culoarea. Cu doar câteva minute înainte, Dumitru confirmase în șoaptă ceva ce nici măcar în acea dimineață nu i s-ar fi părut posibil.
El ședea pe scaun, cu capul plecat.
— Spune ceva, rosti ea în cele din urmă.
Dumitru își trecu palma peste față.
— Lucrurile sunt mult mai complicate decât par.
— Serios? Ana zâmbi amar. Din afară, totul este foarte simplu. M-ai luat de soție deși erai deja căsătorit cu altcineva.
Dumitru ridică privirea spre ea.
— Nu mai locuiam cu ea de ani întregi.
— Dar oficial încă erai soțul ei?
El încuviință încet.
Răspunsul o lovi mai tare decât orice scuză.
— De ce nu mi-ai spus?
— Mi-a fost frică.
— De ce anume?
— Că te voi pierde.
Ana se întoarse cu spatele.
În mod ciudat, nu avea lacrimi.
Șocul era prea puternic.
Ar fi fost pregătită să audă orice: că baza de date conținea o eroare, că era vorba despre o coincidență de nume sau că cineva le jucase o farsă crudă. Dar în fața ei se afla un bărbat care recunoscuse adevărul.
— Când aveai de gând să-mi spui?
Dumitru rămase tăcut mult timp.
— Voiam să rezolv totul înainte de nuntă.
— Voiai?
— Da.
— Dar nu ai rezolvat.
— Nu am mai avut timp.
Ana se întoarse brusc spre el.
— Nu ai avut timp în cei doi ani de când suntem împreună?
Dumitru nu răspunse.
Iar tăcerea lui fu mai limpede decât orice cuvânt.
Ana se așeză încet pe scaunul din fața lui.
— Cine este femeia aceea?
— O persoană cu care am locuit cândva.
— Cum o cheamă?
— Mariana.
— Unde este acum?
— Nu știu sigur.
Ana își încruntă sprâncenele.
— Cum poți să nu știi unde se află soția ta oficială?
Dumitru expiră greu.
— Ne-am despărțit acum șase ani.
— Atunci de ce nu ai divorțat?
Bărbatul își strânse nervos degetele.
— Pentru că totul s-a dovedit a fi mult mai complicat.
Fiecare explicație nouă făcea situația și mai apăsătoare.
— Deci, timp de șase ani, nu ai făcut nimic?
— Am făcut.
— Ce anume?
— Am încercat să o găsesc.
— Și nu ai găsit-o?
— Nu.
Iritarea începu să se adune în sufletul Anei.
Prea multe lucruri erau omise.
Prea puține răspunsuri erau directe.
— Arată-mi actele.
Dumitru își ridică privirea.
— Ce acte?
— Tot ce are legătură cu acea căsătorie.
Chipul lui deveni vizibil mai tensionat.
Iar asta o neliniști și mai mult.
— Nu am nimic aici.
— Atunci mergem să le luăm.
— Acum?
— Da. Chiar acum.
Pentru prima dată în timpul discuției, Dumitru păru cu adevărat dezorientat.
Probabil se așteptase la lacrimi.
La o criză de nervi.
La reproșuri și țipete.
Nu la întrebări calme și hotărâte.
O oră mai târziu se aflau în fața apartamentului pe care Dumitru îl închiriase altor oameni înainte să o cunoască pe Ana.
Încă mai păstrase cheia.
Sub pretextul că trebuia să verifice contoarele, îi rugă pe chiriași să-l lase să intre pentru câteva minute.
Într-un dulap vechi se afla într-adevăr o mapă.
Dumitru o scoase cu ezitare.
Ana deschise documentele acolo, în mijlocul încăperii.
Certificatul de căsătorie.
Copii ale unor declarații.
Câteva acte vechi.
Dar printre hârtii mai exista ceva.
Un plic.
Hârtia îngălbenise de vreme.
Pe față era scris numele lui Dumitru.
Ana îl privi.
— Ce este asta?
— Nu știu.
Vocea lui nu sună convingător.
Ana deschise plicul.
Înăuntru se aflau câteva foi acoperite cu un scris feminin.
Primele rânduri o făcură să încremenească.
„Dumitru, dacă vei ajunge vreodată să citești această scrisoare, înseamnă că a trecut suficient timp…”
Ana ridică ochii.
Dumitru devenise foarte palid.
— Ai mai citit scrisoarea asta?
El nu răspunse.
Ana continuă să citească.
Mariana scria despre boala ei.
Despre tratament.
Despre mutarea într-un alt oraș.
Spunea că nu voia să devină o povară pentru el.
Îi cerea să nu o mai caute.
Cu fiecare rând, imaginea pe care Ana și-o formase se schimba.
Dar scrisoarea nu explica totul.
Când termină, împături încet foile.
— Era grav bolnavă?
— Da.
— Știai?
— Am aflat mai târziu.
— Atunci de ce nu mi-ai spus?
Dumitru se așeză pe un scaun.
Părea că îmbătrânise cu câțiva ani într-o singură dimineață.
— Pentru că mi-a fost rușine.
— De ce?
— Pentru că nu am făcut nimic.
Tăcerea se așternu din nou între ei.
Ana simțea că încă nu ajunseseră la adevărul deplin.
Prea multe lucruri nu se potriveau.