Am pornit pe hol spre camera lui de lucru. Aproape că nu mai aveam răbdare. Simțeam bucuria aceea copilărească și secretă pe care o ai când pregătești ceva pentru omul pe care îl iubești din tot sufletul.
Când mi-am așezat mâna pe birou, mi-a revenit în minte sertarul pe care îl trântise cu atâta teamă. De data aceasta am alungat amintirea. Se apropia aniversarea noastră. Orice ar fi ascuns acolo, nu putea cântări mai mult decât aproape cinci ani de căsnicie.
Doar pentru ziua aceea îmi luasem liber.
Am tras de sertarul de jos, convinsă că voi vedea coperta albă din piele a albumului.
Dar înăuntru mă aștepta cu totul altceva.
La început, sertarul nici măcar nu s-a mișcat, de parcă nu mai fusese deschis de luni întregi. A trebuit să trag mai tare. În cele din urmă, a ieșit cu un scârțâit scurt.
Albumul nu era nicăieri.
M-am încruntat și am început să răscolesc teancul de documente de deasupra. Declarații fiscale vechi, certificate de garanție, un dosar plin cu facturi. Nimic care să aibă legătură cu fotografiile noastre.
Nu la asta mă așteptasem.
Pentru o clipă am vrut să renunț. Apoi vârfurile degetelor au atins ceva mic și tare, împins până în spatele sertarului.
L-am scos cu grijă.
În palmă aveam un stick argintiu. Pe partea din față, cu scrisul ordonat al lui Radu și cu marker negru, erau notate trei cuvinte:
„PRIVEȘTE-L SINGURĂ.”
Am rămas nemișcată, întorcând încet obiectul între degete.
Aproape că l-am pus la loc.
Mi se părea straniu că îl ascunsese sub acte vechi. Poate îl uitase acolo cu ani în urmă. Poate era un material de serviciu, un proiect neterminat sau o filmare fără importanță.
Apoi mi-a trecut prin minte altceva.
Aniversarea era la doar câteva zile distanță. Dacă stickul făcea parte din surpriza lui? Dacă pregătise ceva frumos pentru mine, dar nu găsise încă momentul potrivit să-mi arate?
— Radu, romanticule ascuns, am șoptit zâmbind.
Poate că era, într-adevăr, ceva frumos.
Am dus stickul în sufragerie, unde laptopul rămăsese deschis pe masă. Inima îmi bătea de nerăbdare când am aprins ecranul, am introdus dispozitivul în port și am așteptat.
Pe monitor s-a deschis imediat un dosar.
În el se aflau doar patru fișiere video.
Fără titluri. Fără explicații. Doar numere seci.
Am ezitat o fracțiune de secundă, însă curiozitatea a învins. Am deschis primul fișier, așteptându-mă la o amintire tandră sau la un mesaj romantic.
Degetele îmi tremurau ușor.
Pe ecran a apărut o cameră pe care nu o mai văzusem niciodată.
Pereți deschiși la culoare. O veioză obișnuită. O fereastră cu jaluzelele trase pe jumătate.
Radu stătea pe marginea unui pat.
Arăta îngrozitor.
Avea ochii roșii, fața istovită, iar mâinile îi tremurau vizibil. Timp de câteva secunde lungi a privit în tăcere direct spre cameră, ca și cum ar fi adunat puterea necesară pentru primul cuvânt.
— Nu știu cum să-i vorbesc despre tine, a spus în cele din urmă, abia auzit.
Zâmbetul mi-a dispărut.
Nu-l văzusem niciodată în starea aceea.
Radu și-a frecat fața și și-a întors privirea.
— Mara… am încercat de o sută de ori. Mă așez cu ea la masă, deschid gura și, dintr-odată, nu mai pot rosti nimic. Soția mea nu merită asta. Merită să afle adevărul.
Mara?
Nu auzisem niciodată acel nume.
În toți anii căsniciei noastre, Radu nu-l rostise nici măcar o dată.
Și-a șters ochii cu dosul palmei.
— Voi găsi o cale să-i spun. Trebuie. Înainte să fie prea târziu.
Filmarea s-a oprit.
Mara.
Am rămas așezată fără să mă mișc.
Simțeam că pieptul mi se strânge și, în același timp, se golește, de parcă cineva îmi smulsese o bucată din inimă.
Mara.
În câteva secunde, mintea mea a construit cele mai cumplite explicații.
O altă femeie.
O aventură.
O viață dublă.
Dintr-odată, toate păreau să se lege. Orele suplimentare despre care spunea că le petrece la serviciu. Sertarul închis. Fotografia pe care o ascunsese atât de repede de mine în iarna trecută.
Stăteam împietrită.
Mâinile îmi tremurau atât de tare, încât abia am reușit să deplasez cursorul spre fișierul VIDEO 2.
Nu-mi venea să cred ce văzusem.
Săgeata s-a oprit deasupra celui de-al doilea videoclip.
Dar nu am putut să apăs.
Pur și simplu nu am putut.
Nu știam dacă eram pregătită să descopăr ce se afla mai departe.
Am rămas poate minute întregi privind pictograma mică a fișierului, fără să respir normal.
Atunci am auzit.
Un clic discret la ușa de la intrare.
Cheile căzând în bolul din hol.
Pașii pe care îi cunoșteam atât de bine.
Radu se întorsese acasă mult mai devreme.
Nu apucasem să pornesc următorul video.
Am întins repede mâna spre capacul laptopului, însă degetele nu mă ascultau. Înainte să reușesc să-l închid, Radu a apărut în pragul sufrageriei.
Privirea i-a coborât imediat spre mâna mea.
Spre stickul pe care încă îl strângeam cu putere.
Într-o singură clipă, i-a dispărut toată culoarea din obraji.
Am avut impresia că va leșina.
Servieta i-a alunecat dintre degete și a căzut pe podea cu o lovitură surdă.
Un fior rece mi-a străbătut trupul.
Am încercat din nou să închid laptopul.
— Radu…, am rostit, dar vocea mi s-a frânt. Cine este Mara?