Nu mi-a răspuns.
Nu s-a apărat.
Nu a încercat să mintă.
Nici măcar nu s-a mișcat.
Apoi genunchii i-au cedat.
S-a lăsat încet pe pardoseală și a rămas cu ochii la stick, de parcă ar fi privit un lucru viu și primejdios.
— Nu trebuia să-l găsești încă, a șoptit.
Picioarele nu-l mai țineau deloc.
— Cine este? m-am auzit întrebând. Vocea mea suna aspru și străin.
Radu a rămas în genunchi lângă ușă.
Umerii îi tremurau, dar nu și-a ridicat privirea spre mine.
— Te rog… așază-te, a spus încet. Lasă-mă să-ți explic totul. De la început.
— De la început? Am râs, iar sunetul care mi-a ieșit din piept m-a speriat chiar și pe mine. Patru ani, Radu. Patru ani am crezut că între noi nu există secrete.
— N-au fost… sunt… Te rog, stai jos.
— Cine este Mara?
M-am uitat la stickul închis în pumnul meu.
Lumina veiozei s-a reflectat în verighetă.
Brusc, nu mai suportam nici măcar să o privesc.
— De cât timp se întâmplă asta?
— Nu este ceea ce crezi.
— Atunci spune-mi odată ce este!
Radu a încercat de câteva ori să vorbească.
Și-a deschis gura, apoi a închis-o.
De fiecare dată, vocea i se rupea înainte să poată termina o propoziție.
— Nu este ceea ce crezi…, a repetat.
În cele din urmă a reușit să spună:
— Filmările le-am făcut pentru tine. Pentru cazul în care n-aș fi fost niciodată în stare să-ți spun față în față. Voiam să ți le dau luna viitoare… după aniversarea noastră. Încă nu găsisem curajul.
Nu mai puteam rămâne nicio secundă în camera aceea.
— Plec la Cristina, am spus rece. Să nu mă suni. Și, mai ales, să nu vii după mine.
— Te rog… privește toate filmările înainte să iei o hotărâre.
— Am văzut deja suficient.
— Pur și simplu n-am avut curaj până acum.
Am scos o geantă de voiaj din dulapul de pe hol și am început să arunc în ea tot ce îmi cădea în mână. Haine, produse de îngrijire, încărcătorul telefonului. Nici măcar nu mă uitam ce împachetam.
Radu nu a încercat să mă oprească.
A rămas pe podea, cu capul plecat și privirea fixată în covor, de parcă bucata aceea de material era singurul lucru care îl mai ținea întreg.
Când sora mea, Cristina, mi-a deschis ușa, i-a fost suficient să-mi vadă fața.
Nu m-a întrebat nimic.
M-a tras imediat în brațe și m-a condus înăuntru.
Radu nu încercase deloc să mă rețină.
— Vorbești când ești pregătită, mi-a spus Cristina, așezându-mi o pătură călduroasă pe umeri.
În noaptea aceea, în camera de oaspeți a surorii mele, am deschis VIDEO 2.
Pe ecran era Radu.
Stătea pe un scaun, într-un coridor de spital, lângă un pat mobil.
Ținea de mână o femeie tânără care dormea liniștită.
Lacrimile îi curgeau pe obraji.
Cu cealaltă mână îi mângâia părul cu o tandrețe care m-a sfâșiat.
Nu am rezistat decât câteva clipe.
Am trântit capacul laptopului.
În noaptea aceea nu am mai dormit.
A doua zi dimineață, i-am trimis lui Radu un singur mesaj.
„S-a terminat. Să nu mă mai cauți niciodată.”
Răspunsul a venit într-un minut.
„Te rog… înainte să hotărăști definitiv, uită-te și la al treilea, și la al patrulea video. Nu-ți cer nimic altceva, iubita mea.”
Am deschis dosarul și am rămas mult timp cu ochii la cele patru fișiere.
Degetul mare plutea deasupra pictogramei coșului.
Un singur gest și totul ar fi dispărut pentru totdeauna.
În acel moment, Cristina a intrat în cameră cu două căni de ceai fierbinte.
Până atunci îi povestisem ei și mamei totul.
— Nu șterge nimic, a spus încet, așezându-se lângă mine.
— Știi tot ce am văzut.
— Știi doar ce ai văzut până acum. Dacă vrei să închei patru ani de căsnicie, fă-o după ce afli toată povestea.
— Nu mai vreau să aflu nimic.
— Ba vrei.
M-a privit drept în ochi.
— Doar că ți-e frică să nu fi înțeles greșit.
Cuvintele ei m-au lovit mai tare decât mă așteptasem.
— Și dacă m-am înșelat, Cristina? am șoptit.
— Atunci cu atât mai mult ai nevoie să știi adevărul.
Minute lungi am rămas cu privirea lipită de laptop.
În mintea mea se schimbau una după alta cele mai rele variante.
Fiecare mă îngrozea.
Dacă următoarele înregistrări confirmau ceea ce credeam, aveam să mă prăbușesc chiar în fața surorii mele.
Dacă nu confirmau, trebuia să accept că fugisem înainte să-i ascult măcar explicația.
Oricare ar fi fost adevărul, știam că mă va costa.
— Și dacă, într-adevăr, m-am înșelat? am repetat aproape fără glas.
După o tăcere lungă, am tras aer adânc în piept.
— A spus că trebuie să le privesc în ordine.
— Atunci fă asta.
Am deschis din nou laptopul.
Cursorul s-a oprit deasupra fișierului VIDEO 3, iar degetul meu a rămas atât de mult deasupra touchpadului, încât mi s-a părut că timpul se blocase.
Prin minte mi-au trecut toate momentele ciudate din ultimii ani.
Sertarul închis.
Zilele acelea în care Radu se retrăgea de lume, mereu în aceeași perioadă a anului.
Clipa când citea ceva pe telefon, apoi întorcea ecranul cu fața în jos fără să spună nimic.
Și imaginea soțului meu prăbușit în genunchi pe podeaua sufrageriei, șoptind cu voce frântă că voise să-mi spună totul personal.
Știam că o singură apăsare avea să decidă ce se va întâmpla cu viața noastră.
Am inspirat adânc.