— Așa ați numit transferul a două sute de mii de dolari din fondul destinat lecturii copiilor către contul lui Andrei din Insulele Cayman?
Sub stratul de machiaj, fața Ioanei s-a albit.
Andrei a întins un deget spre mine.
— A falsificat documentele!
Aproape că am zâmbit.
— Ar fi fost greu, având în vedere că propriul tău asistent a predat originalele secretarei instanței în această dimineață, la ora 8:42.
Gura i s-a deschis, dar niciun cuvânt nu a mai ieșit.
Nimic nu mai funcționa.
Acolo apăruse prima fisură.
Cu trei săptămâni înainte, asistenta lui, Mara, mă sunase de pe un număr ascuns. Vocea îi tremura.
Mi-a spus că Andrei îi ordonase să modifice retroactiv facturile și să șteargă mesajele electronice.
Mi-a povestit că Popescu îi spusese:
— După pronunțarea hotărârii, nimeni nu mai crede femeile.
Mara avea o fiică de aceeași vârstă cu Matei.
Apoi i-am oferit o alegere.
Un avocat. Protecție. Imunitate, dacă avea să coopereze.
A ales corect.
Judecătoarea Dobre a întors pagina.
— Domnule Popa, ați declarat existența companiei Dunărea Holdings?
Andrei s-a așezat lent.
În locul lui, a răspuns Popescu:
— Onorată instanță, Dunărea Holdings nu are nicio legătură cu bunurile comune ale soților.
— Atunci de ce, a citit judecătoarea, compania a primit venituri provenite din clinici, a cumpărat un apartament comun și a plătit chiria locuinței doamnei Ionescu?
Ioana a șoptit:
— Andrei…
El s-a întors spre ea.
— Taci!
Cuvântul a lovit sala ca o palmă.
Matei s-a tresărit.
M-am aplecat spre el.
— Ești în siguranță.
Andrei a văzut. Poate și-a amintit fiecare clipă în care confundase blândețea mea cu slăbiciunea.
Atunci s-au deschis ușile.
În sală au intrat două persoane.
Una era Mara, într-un palton gri, cu fața albă de teamă.
Celălalt era agentul special Rusu, din cadrul unității pentru infracțiuni financiare.
Popescu a încremenit.
Andrei m-a privit cu o ură neascunsă.
Cunoșteam acea privire. O văzusem în noaptea în care îmi spusese că voi pleca fără nimic. Stătea atunci deasupra mea, în timp ce Matei dormea la etaj, și îmi șoptise:
— Eu dețin judecătorii, băncile, avocații și chiar povestea pe care o vor spune toți.
Avea multe.
Dar nu mă avea pe mine.
Judecătoarea Dobre și-a mutat privirea de la agentul Rusu la mine.
— Doamnă Popa?
Mi-am împreunat mâinile.
— Instanța are dovezile civile, am spus. Agentul Rusu are dosarul penal.
Andrei a râs scurt, dar râsul i s-a frânt la jumătatea sunetului.
— Chiar crezi că mă poți distruge?
— Nu.
Am privit spre dosar.
— Ai făcut-o singur. Eu doar am păstrat dovezile.
Judecătoarea a cercetat sala, ca pe un câmp de luptă.
— Domnule Popescu, ați depus în numele clientului dumneavoastră declarații financiare în care susțineți că Dunărea Holdings nu are nicio legătură cu bunurile comune?
Fața avocatului devenise cenușie.
— M-am bazat pe informațiile oferite de clientul meu.
— Mă întrebam când avea să apară și explicația aceasta, am spus.
Popescu s-a uitat furios la mine.
— Nu mă mai contactați.
Am deschis un al doilea dosar.
Ochii lui Andrei au coborât spre el.
Da, Andrei. Mai exista unul.
— Aici se află corespondența electronică dintre domnul Popescu, Andrei și Ioana Ionescu, am spus. Mesajele descriu modul în care veniturile clinicilor urmau să fie trecute prin Fundația Ionescu înainte de pronunțarea de astăzi.
Popescu a reacționat înainte să se poată opri:
— Avem privilegiul avocat-client!
— Nu și atunci când este folosit pentru a facilita o fraudă, a spus rece judecătoarea Dobre.
A luat documentele.
Popescu a tăcut.
Tăcerea aceea a fost mai dulce decât orice argument.
Andrei s-a ridicat din nou, tremurând de furie.
— Instanța nu poate accepta documente furate!
— Nu au fost furate, am răspuns. Mi-au fost trimise.
— De cine?
Am privit dincolo de el.
Mara a făcut un pas înainte.
Chipul lui Andrei s-a schimonosit.
— Tu, proasto…
— Destul! a tunat judecătoarea Dobre.
Executorul judecătoresc s-a apropiat.
Vocea Marei tremura, dar ea a continuat:
— Mi-a spus că doamna Popa este prea săracă pentru a lupta. A spus că, după hotărârea instanței, va muta totul în străinătate. Domnul Popescu mi-a indicat ce fișiere trebuia să șterg.
Popescu a închis ochii.
Ioana a început să plângă. Nu din remușcare, ci pentru că își calcula pierderile.
— Andrei m-a făcut să fac toate astea, a șoptit ea.
— Ai semnat fiecare tranzacție, i-a răspuns el tăios.
— Și mi-ai promis bogăție!
Iată-i.
Nu amanți. Nu parteneri.
Doar doi hoți care se certau pentru o casă de cărți în flăcări.
Judecătoarea Dobre și-a scos ochelarii.
— Respind înțelegerea propusă. Îngheț toate bunurile declarate și toate activele identificate suplimentar până la finalizarea unei anchete complete. Custodia temporară rămâne la doamna Popa. Domnul Popa va avea doar întâlniri supravegheate cu copilul, supuse evaluării.
Andrei a lovit masa cu palma.
— Nu poți face asta!
— Ba pot, a spus judecătoarea. Și tocmai am făcut-o.
Agentul Rusu a înaintat.
— Domnule Popa, trebuie să veniți cu noi.
Un val de șoapte s-a răspândit prin sală.