Andrei m-a privit de parcă încerca să găsească femeia care îl implorase cândva să vorbească mai încet. Nu mai era acolo. Sau poate că nu existase niciodată în forma pe care o cunoscuse el. Poate doar așteptase.
— O să regreți, a spus.
M-am aplecat atât de aproape, încât doar el m-a putut auzi.
— Nu, Andrei. Regreți atunci când pierzi ceva din greșeală.
Sângele i s-a scurs din obraji.
— Totul a fost calculat…
Două luni mai târziu, imperiul lui Andrei s-a prăbușit pe primele pagini ale ziarelor: fraude de asigurări, evaziune fiscală, spălare de bani și presiuni asupra martorilor.
Clinicile lui au fost trecute sub administrare externă. Popescu și-a dat demisia înainte să fie obligat să o facă.
Fundația Ioanei a fost închisă. Apartamentul ei luxos a fost confiscat, iar prietenii care până atunci îi răspundeau imediat au încetat, unul câte unul, să-i mai răspundă.
Andrei a acceptat o înțelegere după ce Mara a depus mărturie.
A primit șapte ani.
În dimineața în care s-a pronunțat sentința, eu și Matei ne-am mutat într-o casă scăldată de soare, lângă râu.
Era mai mică decât vila în care locuiserăm. Dar era mai caldă.
Era a noastră.
Matei și-a ales o cameră cu pereți galbeni.
La cină m-a întrebat:
— Acum suntem în siguranță?
I-am privit zâmbetul pătat de sos și mica lui liniște regăsită — locul în care se prăbușise dăltuitura fricii. Andrei încercase să ne ia pacea, dar nici măcar nu înțelesese ce anume trebuia să fure.
— Da, i-am spus. Acum suntem.
În noaptea aceea, după ce Matei a adormit, am deschis pentru ultima dată dosarul negru.
Apoi l-am aruncat în șemineu.
Flăcările au mistuit încet copiile, iar paginile s-au răsucit până s-au transformat în cenușă.
Nu mai aveam nevoie de ele.
Răzbunarea nu fusese niciodată despre distrugerea lui Andrei.
Fusese despre eliberarea noastră.
Iar în liniștea casei mele, cu fiul meu în siguranță la etaj, am plâns în cele din urmă.
Nu de tristețe.
De victorie.