Taxiului i-a fost cerut să oprească la o distanță suficient de mare.
Andrei a plătit cursa, i-a cerut șoferului să nu pună întrebări și a coborât.
A pornit încet înainte, încercând să rămână neobservat.
Ioana coborâse deja.
Bărbatul care condusese mașina era înalt, trecut probabil de cincizeci de ani, și purta un palton lung, închis la culoare. A mers fără ezitare spre o clădire veche cu două niveluri, iar Ioana l-a urmat.
Cei doi au intrat printr-o ușă metalică grea.
Andrei a cercetat împrejurimile și a observat, pe una dintre laturi, o fereastră spartă.
S-a apropiat cu precauție și a privit înăuntru.
Spațiul semăna cu un birou abandonat de mult. Pe podea erau hârtii, praf și resturi, iar lângă pereți rămăseseră câteva piese de mobilier uzat. Dintr-o încăpere alăturată, a cărei ușă era întredeschisă, se auzeau voci.
Una dintre ele era a Ioanei.
Bărbatul necunoscut vorbea calm, însă în tonul lui se simțea ceva amenințător. Îi spunea că timpul aproape se terminase și că documentele trebuiau predate chiar în ziua aceea.
Ioana i-a răspuns încet că nu putea face asta acum.
— E posibil să fim urmăriți.
După câteva secunde, a adăugat ceva care l-a făcut pe Andrei să-și țină respirația:
— Soțul meu nu știe nimic. Și, orice s-ar întâmpla, nu trebuie să afle adevărul.
Un frig i-a străbătut întregul corp.
Andrei s-a lipit cu spatele de zidul rece.
Cuvintele soției se repetau obsesiv în mintea lui.
„Soțul meu nu știe nimic. Nu trebuie să afle adevărul.”
Așadar, nu era vorba despre o întâlnire întâmplătoare.
Poate că nici măcar despre o aventură.
Era ceva mult mai grav.
Ioana făcea parte dintr-o situație pe care o ascunsese de el și care, după tonul celor doi, dura de ceva vreme.
Primul impuls al lui Andrei a fost să intre, să deschidă ușa și să ceară explicații pe loc.
S-a oprit însă.
Dacă apărea acum, Ioana putea începe să mintă din nou, să se apere sau să refuze să-i spună ceva. Iar adevăratul motiv pentru care se afla acolo avea să rămână necunoscut.
A inspirat adânc și s-a apropiat iar de fereastră.
Vocea Ioanei era acum mai joasă, dar și mai hotărâtă.
— Astăzi nu pot să vă dau documentele. El s-a întors mai devreme decât trebuia. Dacă dispar câteva ore, Andrei o să mă sune, o să mă caute și o să înceapă să-și pună întrebări. Nu ne permitem să atragem atenția. Mai dați-mi două zile.
— Nu mai avem două zile, a răspuns bărbatul rece. Știi foarte bine ce riscăm. Dacă materialele nu sunt scoase până vineri, am pierdut tot. Iar soțul tău este cea mai mică problemă. Pericolul adevărat îl reprezintă oamenii care caută informațiile astea. Sunt deja foarte aproape.
Andrei și-a încruntat sprâncenele.
Ce informații?
Ce anume trebuia scos?
Inima îi bătea atât de tare încât avea impresia că se auzea până în încăpere.
Și-a amintit dintr-odată cât de mult se schimbase Ioana în ultimele luni.
Devenise tăcută și retrasă. Rămânea frecvent peste program și, de câteva ori, ajunsese acasă mult după miezul nopții, spunând că avusese de încheiat urgent niște rapoarte.
Ioana lucra ca arhivistă într-o bibliotecă municipală.
Pentru Andrei fusese întotdeauna greu de imaginat o meserie mai liniștită și mai lipsită de pericole.
De aceea nu se îndoise niciodată de explicațiile ei.
Acum însă totul căpăta o altă lumină.
— O să-mi respect promisiunea, a spus Ioana. Dar trebuie să ne vedem mâine, în altă parte. Vin singură și vă aduc stickul. După aceea vreau să se termine. Promiteți-mi doar că familia mea va rămâne în siguranță.
— Îți promit. Mâine, exact la douăsprezece. În parcul vechi de lângă cheiul Dâmboviței. La fântână. Dacă întârzii sau aduci pe cineva după tine, înțelegerea cade. Și atunci n-o să te mai putem proteja nici pe tine, nici pe soțul tău.
Andrei s-a retras brusc.
În mintea lui era haos.
Un stick. Documente. Informații periculoase. Protecția familiei.
Nu înțelegea încă ce se întâmpla, însă un lucru devenise limpede: Ioana nu doar îl mințise. Fusese atrasă într-o poveste periculoasă, iar consecințele îl puteau atinge și pe el.
S-a îndepărtat de clădire și s-a ascuns după un container mare.
Peste câteva minute, ușa metalică s-a deschis.
Ioana a ieșit singură.
S-a uitat repede în jur, și-a aranjat paltonul și a pornit spre stradă. Un alt taxi o aștepta deja, probabil chemat din timp.
Andrei nu s-a dus după ea.
O confruntare în acel moment nu ar fi rezolvat nimic.
În schimb, și-a scos telefonul și l-a sunat pe Mihai, un prieten vechi care lucra în poliție.
Mihai a răspuns după câteva apeluri.
— Andrei? Nu trebuia să fii în avion spre Cluj? Ce s-a întâmplat?
— Mihai, am nevoie urgent de ajutorul tău. Neoficial. Și trebuie să rămână între noi. Poți verifica o mașină după număr?
I-a dictat numărul de înmatriculare surprins în fotografie.
Apoi a continuat:
— Mai verifică ceva. Există vreo anchetă legată de arhivele municipale, de documente vechi sau de informații administrative? Ioana ascunde ceva. Și cred că e în pericol.
La celălalt capăt s-a lăsat o tăcere lungă.
În cele din urmă, Mihai a oftat.