Apoi am țipat.
Înăuntru se afla un obiect strâns înfășurat într-o bucată de pânză albastră. Pentru o secundă îngrozitoare, forma lui mi s-a părut nelalocul ei, amenințătoare.
După aceea am văzut mânerul din lemn, butonul argintiu și numele lui Radu, scris de mâna lui Andrei.
Băiatul s-a lăsat în genunchi lângă mine.
— Este umbrela de la tata, a șoptit.
— Da.
— Cum a ajuns aici?
S-a uitat la celelalte cutii, apoi la vecini. Fața i s-a albit.
— Mamă, poate ar trebui să sunăm pe cineva. La poliție. E înfricoșător.
— Știu. Nu mai atingem nimic până nu aflu cine a făcut asta.
— Stai! Este și un bilet.
Sub cureaua umbrelei era ascunsă o foaie împăturită.
— Citește-l, a șoptit Radu.
Mâinile îmi tremurau când am desfăcut hârtia.
„Radu,
Ți-am promis că o voi aduce înapoi. Nu știam că se va întoarce acasă însoțită de o mulțime.
Îți mulțumesc că m-ai adăpostit când mă simțeam invizibilă.
Oana.”
— Ea este doamna, a spus Radu. Mi-a zis că o cheamă Oana.
Înainte să-i răspund, o mașină argintie a oprit lângă trotuar. O femeie însărcinată a coborât încet, sprijinindu-și burta cu o mână.
— Ea este, mamă.
M-am îndreptat spre femeie, ținând umbrela lui Andrei strâns la piept.
— Tu ești Oana?
A încuviințat.
— Ioana, îmi pare nespus de rău.
Mi s-a strâns din nou stomacul.
— De unde îmi știi numele?
— Cineva l-a scris într-un comentariu la postarea mea de pe Facebook. A spus că este vecin cu voi.
M-am uitat peste umăr la Mariana, care devenise brusc foarte interesată de crăpăturile trotuarului.
Apoi m-am întors spre Oana.
— Ai scris despre fiul meu?
Chipul i s-a schimbat.
— Am publicat un mesaj de mulțumire.
— Fiul meu are doisprezece ani, am spus. Ți-a dat ceva important pentru amândoi. Iar acum oamenii îl filmează de parcă ar fi spectacolul lor.
— Nu am publicat adresa, a spus repede. Jur. Am folosit doar prenumele lui. Fără școală, fără stradă.
— Atunci cum ne-au găsit?
— Am menționat stația liniei 47. Domnul Ionescu l-a recunoscut pe Radu și s-a oferit să aducă umbrela. Despre cutii n-am știut nimic până în dimineața asta.
— Deci tu ai început totul, iar niște necunoscuți au dus lucrurile până aici.
— Da, a răspuns încet. Și ar fi trebuit să mă gândesc mai bine înainte să public.
Radu a ieșit de după mine.
— Copilul dumneavoastră este bine?
Ochii Oanei s-au umplut de lacrimi.
— Da, dragule. Fetița este bine. Tocmai făcusem o ecografie, iar medicul îmi spusese să-i urmăresc cu atenție mișcările. M-am speriat foarte tare.
Radu a dat din cap.
— Bine.
Am înghițit cu greu, apoi am privit-o pe Oana.
— Bunătatea nu înseamnă că oamenii pot intra în viața noastră fără să bată la ușă.
— Știu. Radu mi-a spus că umbrela era de la tatăl lui. Povestea m-a tulburat.
— Pentru el nu este doar o poveste. Când tună, încă doarme cu puloverul lui Andrei. Umbrela aceea nu era o recuzită.
Oana și-a șters obrazul.
— Ai dreptate. Îmi pare rău, Radu. Îmi pare rău, Ioana.
Un adolescent a ridicat din nou telefonul.
Oana s-a întors brusc spre el.
— Nu mai filmați familia asta. Este casa lor, nu o scenă.
De data aceea, toți au ascultat.
Când trotuarul s-a golit, m-am întors spre Radu.
— Le ducem pe toate înăuntru.
— Putem deschide mai întâi câteva?
— Nu, Radu.
— Te rog, mamă. Poate unii chiar au vrut doar să fie buni.
— Ne-au speriat.
— Știu. Nici mie nu-mi place ce au făcut.
— Au transformat umbrela tatălui tău într-un proiect al întregului oraș.
Radu s-a uitat la umbrela albastră prinsă sub brațul meu.
— Poate că lui tata i-ar fi plăcut partea asta.
Am vrut să-l contrazic, dar cuvintele nu au venit.
Apoi și-a ridicat privirea.
— Vreau să aflu de ce au venit oamenii.
L-am studiat câteva clipe.
— Deschidem doar câteva cutii.
Mi-a zâmbit ușor.
În cutia cu numărul 2 era un bilet de la domnul Ionescu, șoferul autobuzului școlar al lui Radu.
„Ioana,
Nimeni nu ți-a dat adresa mai departe. Am nevoie să știi asta înainte de orice.
După ce postarea Oanei s-a răspândit, oamenii au început să aducă umbrele și bilete la stația liniei 47. Unii au lăsat plicuri acolo, alții mi le-au înmânat mie.
Ar fi trebuit să te sun înainte să le aduc în curte. Am crezut că fac ceva frumos pentru un băiat la care țin. Acum înțeleg că trebuia mai întâi să bat la ușă.”
Am ridicat ochii din bilet.
— Domnul Ionescu a făcut asta? a întrebat Radu.
Oana a clipit surprinsă.
— Eu nu am știut.
Atunci am crezut-o.
Dinspre trotuar s-a auzit o voce cunoscută.
— Îți datorez scuze, Ioana.
Domnul Ionescu stătea lângă cutia poștală, îmbrăcat cu geaca de ploaie și frământându-și șapca între mâini.
Radu s-a îndreptat.
— Domnule Ionescu?
Bărbatul mai în vârstă l-a privit cu blândețe.
— Bună dimineața, băiete.
Am ridicat biletul.
— Dumneavoastră ați pus toate astea aici?
— Da, doamnă. Eu și doi voluntari de la biserică. Înainte să răsară soarele. N-am dat nimănui adresa. O știu fiindcă îl aduc pe Radu acasă.
— Atunci de ce nu m-ați sunat?
A înghițit.
— Am trecut aseară, dar luminile erau stinse. După aceea m-am lăsat dus de val. Toți repetau că băiatul acesta merită să afle ce a pornit gestul lui.