Radu l-a privit serios.
— Tot puteați să bateți la ușă.
Domnul Ionescu a încuviințat.
— Ai dreptate. Asta trebuia să fac.
Cutia cu numărul 3 mirosea a zahăr. Înăuntru era un card cadou de la cofetăria de lângă biblioteca municipală.
„Pentru băiatul care și-a amintit să fie bun. O înghețată mare în fiecare lună. Cu topping inclus.”
Radu a clipit.
— Crezi că pot alege orice fel?
— Radu…
— Doar întreb.
Fără să vreau, am râs.
În cutia 4 se afla un voucher pentru un magazin de încălțăminte.
„Pentru copilul care a mers acasă ud, ca altcineva să nu fie nevoit s-o facă. Alege o pereche de pantofi sport impermeabili.”
— Cei roșii, cu fulger? a întrebat Radu.
— Ai ales deja?
— Îi știu de luni întregi.
M-am uitat la domnul Ionescu.
— Dumneavoastră știți multe despre fiul meu?
— Știu că îmi mulțumește în fiecare după-amiază, a răspuns. Știu că îi lasă pe copiii mai mici să coboare primii. Iarna trecută, când un băiat și-a uitat mănușile, Radu i-a dat una dintre ale lui.
Radu s-a îmbujorat.
— A fost doar o mănușă.
— Exact asta vreau să spun, a răspuns domnul Ionescu.
În cutia 5 era un abonament la parcul de skateboard.
Zâmbetul lui Radu s-a stins.
I-am atins umărul.
— Ești bine?
— Tata a spus că mă va învăța să merg pe skateboard.
— Îmi amintesc.
— Tot vreau să încerc, a spus. Dar nu pe rampa mare.
Cutia 6 conținea patru dolari și treizeci și opt de cenți, trimiși de o fetiță de șapte ani pe nume Mara.
Radu a privit lung monedele.
— Mamă, nu putem păstra banii aceștia.
— Nu, am spus. Atunci ce facem cu ei?
Și-a întors privirea spre stația liniei 47, aflată la colț.
— Îi împărțim.
— Cum adică?
A lăsat monedele Marei să-i alunece dintr-o palmă în cealaltă.
— Dacă oamenii au adus toate lucrurile astea fiindcă o singură persoană nu avea umbrelă, poate putem avea grijă ca următoarea persoană să găsească una.
M-am uitat la Oana.
— De data aceasta nu poți scrie singură finalul.
— Nu, a răspuns ea. Nu voi face asta.
Domnul Ionescu și-a dres glasul.
— Depoul are un suport vechi pe care l-am putea recondiționa. Nu este elegant, dar e solid.
— La școală sunt multe umbrele la obiecte pierdute, a adăugat Radu. Oamenii ar putea lăsa și pelerine. Poate chiar și bilete de autobuz.
— Cum i-am spune? am întrebat.
Radu a privit numărul pictat pe cutia 47.
— Suportul de ploaie al liniei 47.
Domnul Ionescu a zâmbit.
— Sună bine.
Radu a mângâiat cu grijă umbrela lui Andrei.
— Pe plăcuță poate să scrie: „A început cu umbrela lui Andrei”?
Mi s-a închis gâtul.
— Da. Dar umbrela aceasta vine acasă cu noi.
Radu a dat din cap.
— Știu. Tata rămâne cu noi.
Oana m-a privit cu atenție.
— Pot să scriu o continuare? De data aceasta, cu permisiunea voastră?
— Am niște reguli.
Și-a scos imediat carnețelul.
— Spune-mi.
— Fără nume de familie. Fără adresă. Fără prim-planuri cu chipul lui Radu. Fără să transformi moartea lui Andrei într-un titlu. Și să nu-l numești erou, de parcă asta ar însemna că nu-și mai lasă bolul cu cereale în chiuvetă.
Oana a notat fiecare regulă.
— Promit.
O săptămână mai târziu, compania locală de transport a aprobat montarea suportului lângă stație. Domnul Ionescu l-a vopsit în albastru, iar școala l-a umplut cu umbrele, pelerine, mănuși și bilete de autobuz preplătite.
Pe plăcuța de alamă din față scria:
„Suportul de ploaie al liniei 47
A început cu umbrela lui Andrei.”
Radu a prins în suport o umbrelă albastră, nou-nouță. Apoi a strâns-o sub braț pe cea veche, primită de la tatăl lui.
— Ești sigur? l-am întrebat.
A atins umbrela nouă.
— Aceasta este pentru împărțit.
După aceea și-a coborât privirea spre cea veche.
— Iar aceasta este pentru amintire.
Mi-am trecut brațul pe după umerii lui.
Timp de doi ani am crezut că ultimul dar al lui Andrei trebuia protejat de lume.
M-am înșelat.
Ultimul dar al lui Andrei trecuse pragul casei noastre ud până la piele, tremurând și având doisprezece ani.
Iar băiatul meu îl dusese mai departe decât ar fi reușit oricare dintre noi.