Fiul meu de doisprezece ani s-a întors acasă ud până la piele după ce îi dăduse unei necunoscute însărcinate umbrela rămasă de la tatăl lui. Am vrut să mă supăr, dar trei dimineți mai târziu peluza noastră era acoperită de patruzeci și șapte de umbrele și de tot atâtea cutii, iar gestul lui tăcut de bunătate devenise ceva mult mai mare decât ne-am fi putut imagina.
Totul a început săptămâna trecută, când Radu a ajuns acasă leoarcă.
Am deschis ușa cu un prosop de bucătărie aruncat peste umăr, deja iritată pentru că farmacia mă sunase din nou în legătură cu o rețetă păstrată încă pe numele soțului meu mort.
Apoi mi-am văzut băiatul.
Apa îi curgea din păr, cămașa i se lipise de piept, iar buzele îi tremurau.
— Radu, am spus, trăgându-l repede în casă. Unde îți este umbrela, dragule?
M-a privit, iar stomacul mi s-a strâns.
M-am rugat să nu fie cea albastră. Orice, numai aceea nu.
— Nu o mai am, mamă, a șoptit.
Umbrela albastră nu fusese scumpă. Avea un mâner din lemn, un buton argintiu care se bloca uneori și numele lui Radu scris pe banda interioară, cu scrisul înclinat al lui Andrei. Soțul meu îl notase acolo fiindcă, atunci când era mic, băiatul nostru pierdea aproape orice.
Dar umbrela aceea nu o pierduse niciodată.
Andrei i-o cumpărase cu două luni înainte ca boala să ni-l ia. Din ziua în care îl pierduserăm, Radu o purtase peste tot.
— Cum adică nu o mai ai? am întrebat.
Radu a înghițit cu greu.
— Îmi pare rău, mamă. I-am dat-o cuiva.
— Ai dat-o? Dar…
Și-a lăsat bărbia în piept.
În clipa aceea n-am fost nici mândră, nici blândă. Eram doar o văduvă obosită, privind încă un loc gol în care, cândva, fusese soțul ei.
— Radu, umbrela aceea era de la tatăl tău.
— Știu.
— Atunci de ce ai dat-o?
— La stația de autobuz era o doamnă, a spus repede. Era însărcinată, mamă. Foarte însărcinată. Plângea, avea paltonul ud și nimeni nu se oprea s-o ajute.
M-am uitat la el fără să spun nimic.
— Și de aceea i-ai dat și geaca?
Radu și-a coborât privirea spre cămașa udă.
— Îi era frig. Trebuia să aibă grijă de ea și de copil. Dacă răcesc eu, îmi faci supă și mă pun pe picioare.
Mi-am dus degetele la gură. Cum aș mai fi putut să mă supăr?
— Radu…
— N-am vrut să pierd umbrela, a spus el. Îți promit. Dar tata spunea mereu că nu aștepți până când altcineva se hotărăște să ajute.
Cuvintele lui mi-au stins furia.
Andrei spusese asta de nenumărate ori. Când mașina unui vecin nu pornea. Când cuiva îi cădeau cumpărăturile pe trotuar. Chiar și atunci când eram în întârziere.
„Nu aștepți când vezi pe cineva la necaz, Ioana. Te oprești și ajuți.”
L-am tras pe Radu în brațe.
— Tatăl tău ar fi fost mândru de tine, i-am șoptit.
A rămas nemișcat.
— Dar tu ești?
Întrebarea aceea aproape m-a rupt.
— Da, am spus. Și eu sunt mândră de tine.
L-am schimbat în haine uscate și i-am făcut cacao fierbinte cu prea multe bezele. A stat la masa din bucătărie, ținând cana cu ambele mâini.
— Crezi că doamna o să aducă umbrela înapoi? m-a întrebat. I-am spus unde locuim.
— Nu știu, dragule. Poate o să ne surprindă.
— Poate, a murmurat el.
Mai târziu, după ce s-a culcat, am atins cârligul gol de lângă ușă. Înainte ținuse cheile lui Andrei, șapca și paltonul lui, iar după moartea sa, umbrela lui Radu.
— Știu că ai fi mândru de el, am șoptit. Dar tot îmi doresc ca umbrela aceea să se întoarcă acasă.
Trei dimineți mai târziu, am deschis ușa ca să iau ziarul și mi-am scăpat cana de cafea.
S-a făcut țăndări pe verandă.
Cafeaua fierbinte mi-a stropit glezna, dar abia dacă am simțit-o.
Nu vedeam decât peluza noastră acoperită de umbrele deschise.
Erau patruzeci și șapte.
Fuseseră așezate în rânduri perfecte, de la cutia poștală până la arțarul din marginea curții. Sub fiecare umbrelă se afla o cutie albă, mică, având pictat câte un număr pe capac.
De la 1 la 47.
— Mamă? a strigat Radu din spatele meu.
A ieșit desculț pe verandă, cu părul ciufulit de somn.
— Ai grijă! Mi-a căzut cana. Să nu calci în cioburi.
A privit curtea cu ochii mari.
— Ce sunt toate astea?
Apoi s-a uitat spre trotuar.
— De ce ne filmează tanti Mariana?
Întrebarea lui m-a trezit de-a binelea.
Pe trotuar se adunaseră vecinii. Câțiva țineau telefoanele ridicate.
— Mariana! am strigat. Lasă telefonul jos! Știi că nu-mi place să fie filmat Radu.
L-a coborât doar pe jumătate.
— Ioana, dar e minunat! N-ai văzut ce e pe Facebook?
Mi s-a întors stomacul pe dos.
— Ce e pe Facebook?
Un bărbat de la două case mai încolo a strigat:
— Ioana, băiatul tău a devenit celebru!
Radu s-a retras în spatele meu.
M-am așezat complet în fața lui.
— Puneți toți telefoanele jos. Acum. Este un copil.
Unii au părut rușinați. Alții și-au lăsat încet mâinile.
Am coborât pe iarba udă, cu halatul lipindu-mi-se de glezne. Radu a rămas aproape.
Prima umbrelă era bleumarin. De cutia de sub ea fusese legată o etichetă.
„Pentru Radu.”
— Stai în spate, puiule, i-am spus.
— Mamă, are numele meu pe ea.
— Știu. Dar nu știm cine a lăsat toate lucrurile astea aici. Deschid eu prima.
A dat din cap.
M-am aplecat și am ridicat capacul.