— Condu cu grijă.
— Ca întotdeauna.
L-am urmărit de la fereastră cum se urcă în Dacia lui veche și pornește.
Când mașina dispăru de pe stradă, casa mi se păru dintr-odată prea tăcută. Atunci am simțit pentru prima oară limpede că de ceva vreme se întâmpla ceva important sub ochii mei. Doar că încă nu știam ce.
În săptămânile următoare, tratamentul a început să lase urme tot mai vizibile asupra Marei.
Părul îi cădea. La început câteva fire, apoi șuvițe întregi. Fata încerca să glumească și să pară curajoasă, însă nimeni dintre cei care o cunoșteau nu putea să nu vadă cât de greu îi era să accepte schimbarea.
Nu apucasem încă să înțeleg pe deplin cât de mult le afecta toate acestea pe Mara și pe mama ei, când s-a întâmplat ceva ce nu anticipasem.
Într-o seară împătuream rufele în sufragerie când am auzit pașii lui Vlad pe scări.
Era ceva ciudat în ritmul lor. Venea încet, deliberat, de parcă ar fi încercat să pară mai liniștit decât se simțea.
Am ridicat privirea.
Coșul cu rufe mi-a alunecat din mâini.
Fiul meu își rasese complet capul.
Nu avea părul doar tuns foarte scurt. Nu mai rămăsese aproape nimic. Pielea capului era netedă, palidă și atât de diferită în lumina caldă a veiozei, încât pentru câteva secunde nu am reușit decât să mă uit la el.
— Vlad… am șoptit. Ce ai făcut?
A ridicat o mână și și-a trecut palma peste cap cu un zâmbet ușor jenat.
— Știam că o să te sperii puțin.
— Puțin? Vlad, părul tău! De ce?
M-am apropiat înainte să-mi dau seama ce fac și am ridicat mâna. Degetele mele au atins pielea rece și netedă acolo unde, cu doar câteva ore mai devreme, îi fusese părul gros și ondulat.
— Ce-ai făcut, dragule?
Nu s-a ferit.
A rămas în fața mea, privindu-mă cu ochii lui căprui, liniștiți, care întotdeauna mi se păruseră prea maturi pentru vârsta lui.
— Mamă, Marei îi cade părul în smocuri, spuse încet. Săptămâna trecută făcea glume despre asta. Apoi am văzut-o plângând în baie. Ea credea că plecasem să iau cafea.
Am simțit cum mi se strânge gâtul și mi-am lăsat mâna jos.
— Am vrut doar să înțeleagă ceva, continuă el. Că frumusețea ei nu stă în păr. Și că nu trebuie să treacă singură prin asta. Dacă ea o să arate așa o vreme, atunci pot să arăt și eu la fel. Atât.
Pentru câteva secunde nu am fost în stare să rostesc nimic.
Mă uitam la băiatul meu adolescent și aveam impresia că, fără să-mi dau seama, înțelesese deja un adevăr pe care mulți oameni îl învață abia după zeci de ani.
— Ești un băiat extraordinar, Vlad, am reușit să spun, cu vocea tremurând. Cu adevărat extraordinar.
El a ridicat din umeri, evident incomodat de ideea că aș putea transforma gestul lui într-un eveniment măreț.
— Eu mă duc la culcare. Mâine o să fie o zi grea.
— După școală mergi la ea?
— Da. Antrenorul mi-a dat voie să lipsesc de la antrenamentul de după-amiază.
L-am privit urcând din nou scările, iar eu am rămas mult timp în mijlocul sufrageriei, clipind des și uitându-mă la hainele împrăștiate pe podea.
Eram copleșită de mândrie.
Dintre toate lucrurile bune pe care îl văzusem făcând de-a lungul anilor, acesta mi se părea unul dintre cele mai frumoase.
Și am crezut sincer că povestea se va opri acolo.
A doua zi eram în sufragerie și încercam să formulez un e-mail pe care nu aveam deloc chef să-l trimit când telefonul, lăsat pe blatul din bucătărie, a început să vibreze.
Pe ecran apărea numele Ioanei.
Am zâmbit înainte să răspund.
Eram convinsă că Vlad ajunsese deja la spital, că ea îi văzuse capul ras și că mă suna emoționată ca să-mi spună ce mult însemnase gestul lui pentru Mara.
— Bună, am spus cu căldură. A ajuns deja? Probabil trebuia să te avertizez. Când l-am văzut aseară, era să scap coșul cu rufe din mâini. Cum se simte Mara?
— Elena, mă întrerupse Ioana brusc.
Tonul ei mă făcu să îngheț.
Era rece. Încordat. Nu semăna deloc cu vocea femeii pe care o cunoșteam de atâția ani.
Inima începu să-mi bată mai repede.
— Io? E totul în regulă? S-a întâmplat ceva cu Mara?
— Mara e bine.
Urmară câteva secunde de tăcere. Apoi am auzit-o inspirând tremurat.
— Elena, trebuie să vii la spital. Acum. Trebuie să vezi singură ce a făcut fiul tău. Nu știu nici măcar ce să cred despre toate astea. Vino, te rog.
Într-o clipă, mi s-a părut că aerul dispăruse din încăpere.
M-am prins cu mâna de marginea blatului.
— Cum adică „ce a făcut”? Ioana, vorbește cu mine. Ce s-a întâmplat?
— Vino pur și simplu. Te rog. Nu pot să discut asta la telefon.
A închis.
Am rămas câteva momente cu telefonul lipit de ureche, în timp ce mintea mea construia deja cele mai îngrozitoare scenarii posibile.
Am luat cheile și am ieșit din casă fără să mă mai gândesc la haină.
Pe tot drumul spre spital mi-au tremurat mâinile atât de tare, încât abia țineam volanul.
„Nu pot să discut asta la telefon.”
Cuvintele Ioanei se repetau neîncetat în mintea mea.
Ușile automate ale spitalului s-au deschis, iar eu aproape că am alergat înăuntru, cu cheile încă strânse în pumn.
Ioana mă aștepta pe coridor.
Ținea brațele încrucișate strâns la piept. Când m-a văzut, nu a zâmbit și nici măcar nu m-a salutat.